Despre nimic, din cartea lui Andrei Cornea „O istorie a neființei în filozofia greacă”

"- Ai văzut neantul, băiete?

- Da, de multe ori.

- Cum arată?

- Ca și cum ai fi orb.„

(Michael Ende, Povestea fără sfârșit, p. 175)

Primele lucruri în primul rând, despre nimic se poate vorbi, oricât de paradoxal sau straniu nu s-ar părea, și oricât nu ne-ar convinge vechiul și bunul nostru simț că așa ceva este imposibil. Apoi, - așa cum o spune autorul - "e o deosebire esențială între «a vorbi despre nimic» și «a nu vorbi nimic» (Cornea, O istorie..., p. 12). Așadar despre nimic va fi vorba, și asta nu va fi o nevorbire. Cum vine asta, căci, dacă vorbim despre "nimic", despre ce vorbim? Dacă vorbim despre ceva, "ceva" este - evident - un ceva, deci nu este un nimic? Sau poate nimicul să fie un ceva? - Anticipând, voi spune că da, este exact ceea ce au susținut vechii stoici, dar să nu mă grăbesc.

Să facem, pentru început, o deosebire, vom zice - ontologică, adică una cu privire la ființă: pe de-o parte sunt lucrurile care sunt, lucrurile prezente la îndemâna noastră, cu care interacționăm în vreun fel, sau pe care le ignorăm, dar care totuși sunt. Toate aceste lucruri au în comun "ființa" - propriu-zis, faptul că ele sunt. Pe de altă parte - (mă voi abține să folosesc vreun verb predicativ tocmai din motivul următor) - lucrurile care nu sunt. Pe ele nu le putem avea. Ele nu sunt. Ba chiar te doare mintea când încerci să le încadrezi în vreo categorie: cum poți să faci un inventar al celor ce nu sunt? Avem, în schimb, un arsenal de cuvinte pentru a ne referi la cele ce nu sunt: neființă, neant, nimic, zero barat, the nothingness - englezește; to meon - în greaca veche -, golul, etc. S-ar părea că despre toate acestea nu se poate vorbi, iar noi știm un lucru pe care Wittgenstein ni l-a spus, și anume că: "Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă" (Wittgenstein, Tractatus..., p. 189).

Iată că Andrei Cornea ne spune contrariul, ba și mai mult: nu numai că despre nimic se poate vorbi, el ne asigură și că poate povesti o istorie a ceea-ce-nu este, mai bine zis - o istorie a diferitor oameni care au îndrăznit să gândească ceea-ce-nu-este. Așadar avem în față o istorie a unei idei - a ideii despre Nimic. Cum este posibilă o astfel de istorie? - Vom vedea în cele următoare.

Așadar, am spus că despre nimic/ neant/ neființă se poate vorbi - și acesta este primul lucru pe care îl notăm din cartea domnului Cornea, cel de-al doilea este următorul: se pot distinge două feluri de a gândi neființa. Altfel spus, ceea-ce-nu-este poate fi de două feluri: un Nimic absolut, și un nimic relativ, adică un psudo-nimic; un "nimic care este întru câtva"

Primul - Neantul Absolut. Nimicul cu "N"-mare. Nimicul ca atare, golul, lipsă, negația absolută. Singura trăsătură a acestui concept al nimicului este doar faptul că el "nu este". Pe acesta l-a explicat foarte bine Michael Ende, când scrisese că Nimicul îi distruge - îi "mănâncă", anihilează, aneantizează - Împărăția Fantázia (Michael Ende, Povestea fără sfârșit, p. 28 și urm.) :

" - La noi, în Mlaștina Mâloasă (...) vasăzică în partea de răsărit a țării noaste există un lac... sau, mai bine zis, exista un lac... se numea Colcote-n Clocote. Prin urmare, totul a început prin aceea că, într-o bună zi, lacul n-a mai fost...pur și simplu dispăruse, înțelegeți? - Vreți să spuneți (...) că a secat? - Nu, (...) în acest caz s-ar afla acum acolo un lac secat. Dar nu este așa. Acolo unde era lacul, acum nu mai e nimic - absolut nimic, înțelegeți? - O gaură? - Nu, nici gaură nu-i, (...), o gaură este ceva. Dar acolo nu-i nimic. - Și cum arată acest (...) nimic? - Păi tocmai asta e atât de greu de descris (...), nu arată în niciun fel. Este...este ca...of, nu există niciun cuvânt potrivit! - E ca și cum (...) ai fi orb când privești într-acolo, nu-i așa? -(...); - Parcă lipsea tot mai mult din regiune (...). La început era doar ceva foarte mic, nimica toată, cât un ou de bibilică. Dar astfel de locuri s-au tot lățit, și dacă cineva intra din greșeală cu piciorul acolo, dispărea piciorul... sau mâna... sau orice intra acolo. De altfel, nu doare, numai că respectivului îi lipsește brusc o bucățică din el. Unii s-au lăsat chiar să cadă înăuntru, cu bună-știință, fiindcă s-au apropiat prea tare de acest nimic. Exercită o putere de atracție irezistibilă, care devine cu atât mai mare, cu cât locul e mai întins."

Aceasta este - pardon, nu este - Nimicul filosofului Parmenide, cel care a propus prima teorie privitoare la Ființă și Neființă, care uimește în multe privințe:

"O cale: ființa este și a nu fi nu este,

E calea convingerii ce însoțește Adevărul,

Cealaltă cale: ființa nu este și în mod necesar a nu fi este,

Aceasta-i, ți-o spun, cu totul de necercetat.

Căci n-ai putea cunoaște neființa (nu-i posibil),

Nici s-o exprimi, când totuna-i a gândi și a fi."

(Parmenide, citat de Cornea, O istorie..., p. 9)

Uimește în primul rând prin evidența banală, aproape trivială, dar să nu uităm că tautologiile în filosofie au statul special. În al doilea rând - uimește prin consecințele ce decurg în mod logic din această teorie, care propune "excluderea neființei din gândire prin identificarea ei cu neantul absolut" (Cornea, O istorie..., p. 37). Căci consecințe sunt următoarele: nu există mișcare (pentru că, mișcarea ar presupune ca ceva să se deplaseze de acolo de unde este înspre unde nu este, dar din moment ce "nu este" nu este, și nici nu poate fi gândit, reiese că nici mișcarea nu există); nu există nici generare, nici pierire (pentru că generarea înseamnă ca ceva să apare din nimic, așa cum pierirea înseamnă ca ceva să devină nimic; iar așa cum nimicul nu este și nici nu poate fi gândit, le excludem și pe celelalte); nu există nici falsitate (pentru că Adevărul este Ceva-ce-este; iar falsul Ceva-ce-nu-este) (Cornea, O istorie..., pp. 40-42); iar Andrei Cornea ne spune că același mod de gândire, că ființa este iar neființa nu-i, transferată în domeniul adevărului, este modul în care gândesc sistemele totalitare, autoritare, cu toate securismele caracteristice: a declara smintiți, inapți mintal pe cei care nu sunt de acord cu Sistemul: adevărul este singurul care este, falsul - nu există, deci dacă nu ești de acord - nu gândești - înseamnă că trebuie să fii vindecat (Cornea, O istorie..., pp. 73-75).

Acesta este așadar, primul concept al neființei, cel pe care Andrei Cornea îl echivalează cu o gândire riguroasă, care "afirmă supremația gândirii raționale în mod excesiv și exclusiv, pentru (ea), realitatea trebuie să se plieze gândirii raționale - și nu invers; iar dacă nu e în stare, cu atât mai rău pentru realitate" (Cornea, p. 45). Cel de-al doilea concept al neființei, corespunzător unei gândiri relaxate, este neființa care totuși este întru câtva (iată cuvintele-cheie esențiale ale întregii cărți: a fi întru câtva). Această idee vine să topească gheața, să pornească motorul mort, intrat în impas din cauza acelei gândiri riguroase care nu admite în niciun fel conceperea neființei. Aceasta este admisă mai întâi doar la nivel operațional, așa cum se admite în matematică o ipoteză: fie x = z, apoi i se acordă ființă întru câtva - paradoxal de la un capăt la altul - neființei, ceea-ce-nu-este, i se dă un anume fel de a fi - ceea ce înseamnă că a fost integrată în modelul explicativ al lumii. Autorul folosește un nume: "ipostaziere meontologică", pentru a se referi la faptul de "a da corp unei realități operaționale" (Cornea, p. 311)

Aici intervine partea de istorie: această idee - a neființei care este întru câtva - a luat mai multe forme de-a lungul istoriei gândirii:

Se pare că, printre primii care au admis ființa relativă a neființei au fost atomiștii antici: Leucip și Democrit, atunci când au spus că vidul există: că realitatea este compusă din atomi, iar acești atomi sunt separați unii de alții prin vid - spațiu gol; apoi, au vorbit și despre Marele Vid în care se află întreaga lumea - Neantul din jurul Ființei - Spațiul gol și eventual infinit, în care se află lumea în care existăm.

Apoi a fost Socrate, atenianul care spunea tuturor că singurul lucru pe care-l știe este că nu știe. Necunoașterea care se știe pe sine este, conform lui A. Cornea, un fel de ceea-ce-nu-este care este întru câtva. Repet: un fel de ceva (cunoaștere) ce nu este, dar care este întru câtva (drept o cunoaștere a faptului că "nu știu"). O necunoaștere care știe ceva este similară unei neființe care este întru câtva.

După el a fost Platon, care a asociat neființa cu falsul, pentru a admite posibilitatea discursului neadevărat, ceea ce a deschis calea spre formarea științei logicii, a dialecticii, a deosebirii științifice între adevărat și fals. Apoi, într-un context al explicării lumii, s-a spus că lucrurile din lumea fizică, supusă schimbării, sunt alcătuite din ființă și din neființă, spre deosebire de Lumea Ideilor, care este compusă numai din ființă. Iar pentru că fiecărui lucru "de aici" trebuie să îi corespundă o idee "dincolo", se pare că, cel puțin așa susține autorul, Platon a fost nevoit să admită că Neființa este și ea, un gen suprem, alături de Mișcare, Stare, Ființă, Identic, Alteva-ul, la care participă toate lucrurile. Mai mult, chiar lumea întreagă, creată de către Demiurg, este doar o copie imperfectă a unui Model Perfect, la care se uita acest Demiurg cât o crea. De ce este așa? - Pentru că întreaga lumea a fost făcută într-un Spațiu Absolut - Chora - care este mai degrabă neființă, decât ființă.

Urmează Aristotel. Pentru el, a cunoaște înseamnă a face distincții: cu cât mai multe, cu atât cunoașterea este mai profundă. Aristotel a spus explicit: ceea-ce-este (ființa) are mai multe sensuri, iar neființa are tot atâtea sensuri câte și ființa. Neființa relativă se poate găsi în gândirea lui Aristotel sub două forme: neființa ca privațiune, (ca ceea ce lucrul nu este, atunci când este cumva, așa cum masa pe care scriu nu este albă, nici roșie, din moment ce este neagră) și neființa ca posibilitate (ca ceea ce un lucru, sau un om, poate fi, dar (încă) nu este).

După el s-a vorbit despre școala gânditorilor stoici. Pentru ei, Totul este compus din Întreg (Universul, suma celor ce sunt) și din Vid (neființa), la rându-i Întregul cuprinde corpurile, care doar ele sunt cu adevărat, și incorporale precum: timpul, locul, cele-ce-pot-fi-spuse, relațiile, care, nefiind corpuri, nu că nu sunt, dar sunt într-o mai mică măsură, sunt neființe care sunt întru câtva. "Totul", pentru stoici este "Ceva", și cum în acest Tot se găsește neființa care are un grad de ființă, nimicul devine, paradoxal, pentru ei, un fel de ceva.

Apoi a fost și Epicur, pentru care lucrurile sunt simple și clare. Gândul lui Parmenide, că ființa este iar neființa nu-i, la Epicur sună în termenii de viață și moarte: viața este iar moartea nu-i: "Obișnuiește-te să gândești că în raport cu noi moartea e nimic, deoarece orice rău și orice bine se află în senzație, iar moartea este privațiunea de senzație ... Lucrul cel mai cumplit dintre toate relele, moartea, e nimic în raport cu noi, deoarece, atunci când noi suntem, moartea nu e prezentă, iar atunci când moartea e prezentă, noi nu suntem; așadar, ea nu are de-a face nici cu viii, nici cu morții, deoarece pentru primii ea nu este, iar ceilalți nu mai sunt ei" (Epicul, citat de A. Cornea, O istorie..., p. 318)

În sfârșit, am citi și despre Plotin, pentru el cel mai real, cel mai existent, cel care este în cel mai înalt grad este Unul, numit Binele Suprem, cel de Dincolo-De-Ființă. Atunci când el încearcă să se gândească pe Sine, Unul devine Intelect. Atunci când Intelectul încearcă să gândească, să-l contemple pe Unul, Intelectul devine Suflet. Iar atunci când Sufletul încearcă să contemple Unul, Sufletul Lumii creează lumea, adică Materia, iar Materia este Răul, este neființa, și așa, ceea-ce-nu-este își găsește locul în tabloul lumii, conform lui Plotin, diametral opus Binelui, opus Ființei.

Pornind de la această istorie a neființei, autorul vorbește despre faptul că în raport cu nimicul se pot distinge trei atitudini, care corespund cu cele două gândiri, la care adaugă un termen mediu. Gândirea riguroasă, raționalistă până devine anti-realistă, corespunde gândirii anti-meontologice, ea respinge orice discuție despre neființă, refuză orice fel de ființă a neființei; opusă acesteia este gândirea meontologică, gândirea relaxată, cea care recunoaște necesitatea de a gândi neființa, o admite inițial doar teoretic, după aceasta îi găsește acestei neființe un corespondent real, și drept urmare spune că neființa se găsește într-o formă anume în tabloul realității ființei. Între aceste două sunt gândirile de tip ontologic, cele ce nu ridică problema, ignoră problema cu privire la neființă. Și acest mod de a vedea atitudinile cu privire la ideea de nimic, această schemă tripartită, este ce-a de-a treia lecție pe care o putem învăța din cartea lui Andrei Cornea. Dar, în definitiv, - de ce am învăța-o? Pentru ce am citi această carte? Cui i-ar fi interesant să o citească și cui i-ar trebui cele ce se pot învăța din ea?

În primul rând, această schemă poate fi arma cercetătorului în ale filosofiei, pe care o poate aplica asupra gândiri altor timpuri, gândindu-se la posibilitatea unei, alteia, istorii a neființei în filosofia medievală, sau în cea modernă, sau în cea contemporană, unde neva vorbi la rândul lui despre modul cum Nimicul relevă Ființa, așa cum a spus Heidegger; sau va explica relația dintre Ființă și Neant despre care scrisese Sartre.

Apoi, sunt cei pasionați de nihilism, și cei care vorbesc despre nihilismul lui Cioran, sau cel al lui Nietzsche, sau Dostoievski, sau Schopenhauer. Acestora le-ar fi de folos această carte pentru a vedea câte dificultăți întâmpină gândirea atunci când își asumă munca de a gândi ceea-ce-nu-este, câte contradicții apar de-a lungul acestui drum al gândirii; cât de mult se opune logica, și cât de mult încearcă rațiunea riguroasă să respingă această idee; totul cu scopul de a porni cu o întrebare, una dintre cele mai filosofice - dacă este în genere posibil nihilismul.

Nu în ultimul rând, studentul la filosofie antică-medievală va descoperi aici ceva se s-ar putea să nu să se aștepte, precum: explicarea mecanismului "participării" în filosofia lui Platon, cel care, conform lui Aristotel, nici Platon nu s-a obosit să-l explice; sau reconstruirea tabelei categoriilor logicii stoice, pierdută ca atare, dar iată refăcută aici.

De asemenea, orice persoană a cărei interese, largi sau specializate, i-au favorizat întâlnirea cu diferite rezumate ale filosofiei antice, fie în manualul liceal de filosofie, fie în anul I al facultății, fie pe YT, ar putea găsit în această carte un lucru și mai fascinant: repovestirea aceleiași vechi, și aproape răsuflate, povești despre presocratici, Socrate, școlile socratice, Platon, Aristotel, Plotin, etc... însă expusă aici dintr-o perspectivă originală și creativă care i-a bucurat și pe alți Titani ai acestui domeniu. Ceea ce ridică problema lui "cum e cu putință ceva nou?" la un nou nivel: pentru că autorul propune într-adevăr ceva nou, lucrând și prelucrând materii atât de vechi, încât aproape vetuste.