„Ce vrei de la viață?”

Acum câteva săptămâni în urmă mi-a fost pusă această întrebare: "ce vrei de la viață?". Nu am fost capabil să răspund; am evitat s-o fac, spunând că îmi este foarte complicat, că întrebarea este mult prea generală. Deși eu deja mă resemnasem că mi-am lăsat interlocutorul dezamăgit, totuși, răspunsul meu a fost acceptat, ba chiar apreciat ca fiind mai logic decât răspunsul altei persoane căreia i s-a pus aceeași întrebare, răspuns care a invocat dorința de deveni proprietarul unui imobil în urbea claudiopolitană: "vreau o casă-n Cluj!". După un schimb irelevant de replici, acest subiect a fost lăsat să se înece. La câteva zile după acest dialog, o anumită opera a cinematografiei Estice (și-anume aia despre foamea pentru pancreas; cunoscătorii vor recunoaște referința) a ridicat o întrebare similară, formulată în alți termeni: "ce înseamnă pentru tine să trăiești?". Și, conform celui mai bine-cunoscut scenariu, am găsit cuvintele potrivite pentru a răspunde la prima întrebare abia după câteva zile (de fapt, din acea seara de sâmbătă până la această postare au trecut deja douăzeci de zile) . Așa cum nu mai sunt sigur dacă interlocutorului meu îi mai pasă de răspuns, aș înșira aici nișe gânduri în legătură cu aceste întrebări. Soarta acestora mi-o imaginez în două scenarii: sau va fi citită de acei unii interesați de acest subiect, inclusiv de acel drag interlocutor; sau se va îneca în anonimatul internetului printre multe alte bloguri de acest gen, mult mai bune și interesante decât prezentul.

I. Astfel de întrebări (precum cele două de mai sus) sunt bune atâta timp cât rămân (doar) întrebări. Ceea ce vreau să zic este că actul întrebării, aici, este mai important decât găsirea unui răspuns. De ce spun asta? - Pentru că orice răspuns este o "închidere": omnis determinatio est negatio - orice determinare este o negare. O negare a ce? - o negare a tuturor celorlalte posibilități, care au rămas pe dinafară. Chestia e că, așa cum văd eu lucrurile, intenția întrebărilor de acest fel (de felul celor de mai sus) este de a transpune omul în "posibil"; de a-i aminti despre faptul că viața pe care o trăiește el, este una dintre multe altele pe care el ar putea să le trăiască. Că viața, ca atare, este (sau poate fi) mult mai mult decât ceea ce el/ea trăiește. A răspunde la întrebarea aceasta într-un mod definitiv înseamnă a orbi pentru multe alte posibilități. Așa că este mai bine să ai totdeauna această întrebarea în minte, decât să-i găsești un răspuns definitv.

II. Ca întrebări, cele de mai sus, sunt formulate greșit. Ca întrebări, adică în calitatea lor de propoziții interogative ele nici nu au un obiect bine definit (adică, nu este clar ce anume ele întreabă); și nici nu presupun vreun orizont posibil al răspunsului (nu este clar ce în genere s-ar putea răspunde). Iar aceste două trăsături: a avea obiect clar și presupoziția unui orizont de răspuns - sunt două chestiuni foarte importante pentru ca întrebarea să aibă sens (sau, cel puțin, așa eu am înțeles din ceea ce mi-a explicat dnul Costache din ceea ce a scris dnul Gadamer). Acesta (absența obiectului și a orizontului) este motivul pentru care în fața unor astfel de întrebări mă simt (și nu cred că doar eu) de parcă mi se golește capul, de parcă îmi stă mintea-n loc. Cu totul și cu totul altfel va suna o întrebare de genul "ce vrei de la viața ta în următorii 5 ani", de exemplu. Așa întrebarea are un obiect clar; și deja e mai clar aproximativ ce se poate răspunde.

III. A ști ceva este diferit de a putea formula asta într-o propoziție; altfel spus, a cunoaște este diferit de a tematiza. Poți cunoaște un lucru fără a putea câtuși de puțin să-l explici în propoziții. Un exemplu clasic este dificultatea de a explica cum se leagă șireturile, sau, un exemplu poate mai bun, faptul că niciun șofer nu mi-a putut formula în propoziții clare, coerente, când și cum trebuie de schimbat viteza la automobilul cu cutie manuală. De obicei, acestea sunt cele mai obișnuite acțiuni, cele mai cotidiene, cele mai banale, cele mai cunoscute, cele pe care nu le putem tematiza, nu le putem formula în propoziții. Vorba lui Heidegger: am uitat unele lucruri pentru că ne sunt cele mai apropiate. Dar ce poate fi mai apropiat pentru un om decât propria lui viață? Viața devine un astfel de banal; un astfel de obișnuit pe care nu-l mai putem explica sau formula în propoziții. Dar, să nu încurcăm lucrurile: a nu putea exprima, după câte am spus și mai sus, nu înseamnă a nu cunoaște. În exemplul de mai sus, toți șoferii pe care i-am întrebat, erau șoferi cu o considerabilă experiență, toți utilizau mașina foarte bine și toți mi-au dat același răspuns: "păi...trebuie să schimbi viteza atunci când simți". Cu întrebările privitoare la viață este la fel: simți, dar nu poți explica. Deoarece pentru a putea explica așa ceva, trebuie să ai ceva mai mult: o anumită sinceritate adevărată și autentică cu tine însuți; o anumită cultură: trebuie să știi cuvintele potrivite, și să știi să le pui în propoziții potrivite; mai trebuie și contextul potrivit, și altele. (Am spus sinceritate adevărată și autentică pentru că, deși poate să pară contradictoriu, poți foarte bine să fii ne-sincer în/ prin propria sinceritate. Anume atunci când vrei să realizezi ceva mai mult sau mai puțin meschin prin această sinceritate; când privești sinceritatea ca pe un mijloc, nu un scop ca atare.)

IV. Tematizarea (formularea propozițiilor clare despre un obiect) unui răspuns la o astfel de întrebare totdeauna îmi lasă un profund sentiment de insatisfacție; de parcă am spus ceva total diferit decât ceea ce voiam să spun; sau că am spus ceva mult mai puțin decât am vrut să spun; mult mai puțin decât am avut în gând. Același lucru îl spunea și Augustin despre timp: știu ce este timpul, dar uit de fiecare dată când mă întreabă. La fel și dincoace, am un plan pe propria viața, simt că îl am, dar când mă întrebi, (parcă) l-am și uitat.

V. Răspunsul, totuși, oricât de sec ar fi, eu l-aș formula aproximativ în așa termeni: vreau de la viața să am mai puține motive de regret; să am mai puține motive să mă mustre conștiința - să nu-i dau prea multă mâncare acestui hamster, ca să mă exprim în termenii unei glume (aia care zice: conștiința e ca un hamster: sau roade sau doarme). Apoi, altceva ce mă aștept de la viața îmi formulez pornind ce la ceea ce am simțit în legătură cu doi profesori de-ai mei care m-au introdus în filosofia antică, limba greacă, și respectiv, filosofia medievală și limba latină: vreau să devin "ca ei" în sensul în care vreau ca eu însumi să devin ceea ce îmi provoacă respect în alți oameni. Apoi, altceva ce aș vrea de la viața este să fiu și să fac realmente ceea ce îmi imaginez, în visele mele de diferit grad de îndrăzneală, că sunt sau fac; altfel spus: vreau să mă ridic până la nivelul propriilor mele așteptări.

VI. Nietzsche spunea că noi toți suntem mânați de "voința de putere", și sunt de acord să recunosc în mine, explicit, această voință de putere, cu o observație: să ne înțelegem ce avem în vedere prin "putere". Nu tocmai sunt de acord că "puterea" înseamnă libidoul; nici că desemnează vreo forță metafizică; nici nu mă interesează "puterea" ca "arche" din "monarchie", nici ca "kratos" din democrație sau teocrație. Dacă aș fi de acord să recunosc că mobilul ființei mele este "voința de putere" și că, prin urmare, ceea ce vreau de la vița este mai multă putere, aș înțelege "puterea", în termenii a ceea ce a vrut să spună Aristotel prin cuvântul "dynamis" - potență, capacitate, posibilitate. Așa da, chiar vreau aceasta de la viața mea: să am cât mai multe posibilități deschise și cât mai multe capacități, tocmai pentru a realiza acele posibilități. S-ar putea, recunosc, că tot ceea ce am propus acum să poată fi redus la libidou, dar, ar trebui ca verdictul aici să fie pronunțat de către un cunoscător într-ale psihanalizei.

VII. În ceea ce privește cealaltă întrebare "ce înseamnă a trăi" - în acea "opera cinematografică" amintită, răspunsul punea în legătură trăirea cu faptul de fi împreună cu alții; cu faptul de a fi perceput: personajul spusese că ea are certitudinea că există atunci când interacționează; spusese că știe că are corp atunci când este atinsă. Care ar fi răspunsul meu la aceeași întrebare? - Ei bine, până acum nu-mi pot oferi nici mie un răspuns convingător. Îmi vine să răspund cu ceea ce nici eu nu sunt sigur dacă cred, ceva de genul: a trăi înseamnă "a deveni mai bun" sau cel puțin "a vrea să devii mai bun", sau chiar "a vrea să vrei să devii mai bun" ( aici, oricât de ciudat nu ar suna, există o diferență substanțială, care constă în acțiunile pe care le implică fiecare dintre cele trei formulări. Eu văd această diferență prin analogie cu mișcarea pe magistrală și mișcarea pe banda de accelerare de pe care urmează să intri pe magistrală); altfel, ce ar mai însemna "a trăi" - ceva în legătură cu a depune efort de a trăi; sau poate a trăi înseamnă "a fi conștient" de propria viața, exact ca și în dictonul lui Socrate, cel conform cărui o viața necercetată nu merită trăită; dar, (aici un mic secret), în acest efort de maximizare a conștiinței este indicat a nu se exagera; adică trebuie să fii conștient, dar nu prea conștient, pentru a nu deveni ca eroul lui Sartre, cărui tocmai conștiința îi încurca să trăiască.

VIII. Un alt răspuns la întrebarea "ce vrei de la viață", care, poate sună ciudat, dar îmi place foarte mult poate fi: să fac ceea ce vreau să fac și să nu fac ceea ce nu vreau să fac. Acest fel de răspuns atinge imediat și simultan mai multe puncte. Acest răspuns cere a ști foarte bine ce vei; a face distincția dintre "ceea ce vrei cu adevărat" și "ceea ce crezi că vrei" sau "ceea ce lenea/ burta/ pofta/ alt organ/ te convinge că vrei (sau, în egală măsură: alți oameni, companii, etc.); apoi, acel răspuns cere să ai controlul asupra posibilităților și asupra condițiilor favorabile pentru a realiza ceea ce vrei, și a evita ceea ce nu vrei. Și, ceea ce este poate cel mai important, cere să vrei nu numai rezultatul dar și să parcurgi calea spre realizarea a ceea ce vrei. În acest sens, Povestea fără sfârșit a lui M. Ende este o lectură obligatorie.

IX. Răspunsul meu preferat la "ce vrei de la viață" este, totuși, să am o "casă". Nu în sens de imobil, pentru că imobilul, adresa aia unde te-ai născut poate foarte bine să nu fie "casa" ta; și invers, "casa" ta să fie ceva ce nu este imobil și ceva ce nu are nici adresă, nici coordonate geografice; "să înfloresc acolo unde am fost semănat"; să fiu necesar, util și dorit și simultan cu aceasta să vreau și eu la rândul meu aceleași lucruri.

X. La o întrebare atât de generală, răspunsul trebuie să fie, și nu poate fi altfel decât să fie tot atât de general. De fapt, problema e alta: orice răspuns nu ai da, el va fi inadecvat, adică nu va fi tocmai la locul lui; adică nu tocmai va satisface cerințele pentru a fi un răspuns bun. Sau va fi un răspuns particular(e.g. "casă în Cluj") și atunci e prea îngust, și ca atare, nesatisfăcător; sau un răspuns de genul "să fiu fericit", care, ridicat la așa grad de generalitate își pierde referința, nu mai este clar la ce se referă, așa apărând clasica: "ce înseamnă fericirea"; așa că vorbitorul se găsește în situația că trebuie să re-semnifice, expliciteze "fericirea" invocată. De aici iată că avem puzderia aproape infinită de înțelegeri ale fericirii.