/flsfie.mediev./ Cum Sfântului Toma d`Aquino i s-a părut că Dumnezeu nu există

Toma din Aquino este un gânditor medieval, teolog și filosof (distincția nefiind importantă aici), unul dintre cei mai importanți și cei mai cunoscuți. Publicul larg îl știe drept autorul celor cinci argumente prin care demonstrează existența lui Dumnezeu. Însă, pe cât de des se vorbește despre acestea, și cât de des se enumeră și se explică, pe atât de rar se vorbește despre modul în care Toma din Aquino ajunge să vorbească despre asta. Voi mărturisi că trăiesc convingerea că am putea câștiga mult mai mult dacă am vorbi mai des despre modul în care Toma a scris despre existența lui Dumnezeu, decât dacă am relua, de fiecare dată, acele cinci argumente devenite deja clasice și cunoscute aproape de toți.

Aici-acum aș vrea să mă împart cu două lecții pe care le putem învăța de la Toma din Aquino, citind acest scurt text dedicat existenței lui Dumnezeu - două lecții despre cum să gândim într-o manieră filosofică.

"Despre Dumnezeu, dacă există" este cel de-al doilea text din cuprinsul Parții I, a uneia dintre cele mai ambițioase opere de filosofie scrise vreodată - Summa Theologica. Așa cum sugerează acest titlu - intenția autorului este să reunească într-o lucrare toate cele ce se știu despre teologie; întreaga trezorerie a cunoștințelor pe care le au oamenii despre acest subiect. Imensitatea ambiției nu poate să nu impresioneze, la fel cum impresionează imensitatea volumelor în care s-a realizat această ambiție.

Summa Theologica este compusă din mai multe Întrebări, iar Întrebările sunt compuse din mai multe Articole. Articolele, la rândul lor, au și ele o formă relativ fixă: încep totdeauna cu un "Daca... " - unde se anunță întrebarea; urmează "Se pare că ... " - unde se enunță răspunsul pe care autorul îl va respinge. După aceasta urmează câteva argumente care susțin acest răspuns, cu care autorul nu este de acord. Partea următoare este introdusă prin cuvintele "Dar împotrivă ..." - unde, abia aici, autorul scrie propriul răspuns. Aici propune propriile argumente, care susțin opinia lui. Partea finală este introdusă prin "Răspund" în care autorul răspunde acelor argumente expuse în prima parte, care vin împotriva opiniei lui.

Nu este Toma din Aquino cel care a inventat acest mod de a scrie, însă el este unul dintre cei care au făcut asta cel mai bine. Faptul este că așa se scria în Evul Mediu. Așa se gândea. Așa arată unul dintre câteva genuri de text care erau răspândite de-a lungul Evului Mediu, gen pe care specialiștii îl numesc "Întrebări Disputate".

Așadar, există oare Dumnezeu? Cum am spus, aceasta este cea de-a două problemă pe care o dezbate Toma din Aquino în lucrarea sa. (Prima este: "Despre doctrina sfântă, de ce fel este și până unde se întinde", iar a tria este: "Despre simplitatea lui Dumnezeu".) Întrebarea această este compusă din trei Articole, și iată, aici, mi se pare că este un lucru de o importanță enormă.

Obișnuim să punem întrebări și nu totdeauna ne întrebăm (pe noi înșine) cu privire la aceste întrebări. Problema este că aproape totdeauna întrebările pe care (ni) le adresăm, au niște presupoziții pe care noi le acceptăm fără a le chestiona. Însă dacă am face-o, s-ar putea să ne dăm seama că întrebările noastre ar putea să nu aibă sens. Această atitudine ne-critică față de întrebare - este o eroare pe care nu o comite Toma din Aquino:

"Cu privire la esența divină, trebuie să cercetăm mai întâi dacă Dumnezeu există, (...) se pun trei întrebări: 1. Dacă propoziția "Dumnezeu există" este cunoscută prin sine. 2. Dacă ea este demonstrabilă. 3. Dacă Dumnezeu există"

Altfel spus - dacă ar de la sine înțeles că Dumnezeu există, dacă ar fi un fapt evident pentru fiecare, bătut în cuie, clar ca lumina zilei - ceea ce Toma dezbate în întrebarea 1 - nu ar mai avea sens să se întrebe dacă există Dumnezeu, și să propună argumente. Apoi - în întrebarea 2 - dacă ar fi imposibil de demonstrat prin argumente raționale că Dumnezeu există - ar fi de-a dreptul ridicol un astfel de text. Ceea ce înseamnă că întrebarea "Oare există Dumnezeu?" - poate avea un răspuns dacă și numai dacă sunt adevărate două fapte: existența Lui nu este un fapt de la sine înțeles; că există o cale rațională de a demonstra existența Lui.

Și iată ce spune Toma din Aquino:

"Se pare că „Dumnezeu există” este cunoscută prin sine. 1. Căci (...) Ioan Damaschin spune la începutul lucrării sale: în toți este sădită natural cunoașterea existenței lui Dumnezeu. 2. Apoi (...) după ce am înțeles ce înseamnă termenul de Dumnezeu, imediat se înțelege că el există. Căci prin acest termen se semnifică ceva decât care nu poate fi semnificat ceva mai mare: or, ceea ce există și în intelect și în realitate este mai mare decât ceea ce este numai în intelect"

"Se pare că" - după cum am spus, introduce ceea cu ce autorul nu este de acord, și iată că Toma din Aquino spune:

"Însă se poate gândi opusul propoziției Dumnezeu există, potrivit Psalmului 52,1: nesocotitul a spus în inima sa: nu există Dumnezeu"

Prin urmare, dacă există acest „nesocotit” care poate admite că Dumnezeu nu există, are sens să se meargă mai departe, și să se întrebe dacă, și cum este posibil să se demonstreze existența lui Dumnezeu:

" (...) spune Apostolul în Romani, 1, 20: cele nevăzute ale lui Dumnezeu sunt aduse la lumină prin cele ce au fost făcute, după ce au fost înțelese. Dar aceasta nu s-ar întâmpla decât dacă s-ar putea demonstra că Dumnezeu există numai prin cele pe care le-a făcut, căci primul lucru ce trebuie înțeles despre ceva este dacă există."

Există două metode de a demonstra ceva, conform lui Toma din Aquino. Una este demonstrația de tipul "prin cauza", sau "din ce motiv". Acest fel de demonstrație enumeră cauzele care au dus la existența lucrului: o sculptură există din cauza că: a existat un bloc de marmură; pentru că a existat un sculptor; pentru că sculptorul a avut, în mintea lui, o imagine a viitoarei sculpturi; pentru că sculptorul a pus mâna pe unelte și a lucrat. Cealaltă cale de demonstrație se numește "pentru că" și apelăm la acest fel de demonstrație atunci când "un efect ne este nouă mai evident decât cauza sa; prin efect trecem la cunoașterea cauzei".

"De aceea propoziția Dumnezeu există, după cum nu este cunoscută prin sine în raport cu noi, este demonstrabilă prin efectele cunoscute de noi"

Și iată că am ajuns într-un punct care mi se pare, cel puțin interesant, dacă nu și un picuț amuzant. În punctul în care Toma din Aquino - din Italia - teolog - față bisericească: preot; călugăr; membrul ordinului Dominican - în plin Ev Mediu - anii 1260 -'70-și-ceva - a scris aceste cuvinte:

"Art. 3. Dacă Dumnezeu există. La a treia se procedează astfel. Se pare că Dumnezeu nu există"

Nu numai asta, dar genul acesta de scriere îl impune să mai și dea câteva argumente că Dumnezeu nu există:

"1. Căci dacă unul dintre contrarii ar fi infinit, celălalt va fi în întregime suprimat. Dar prin termenul Dumnezeu se înțelege faptul că este un bine infinit. Dacă, așadar, Dumnezeu ar exista, nici un rău nu ar mai fi de găsit. Dar răul se află în lume. Deci, Dumnezeu nu există.

2. Apoi, ceea ce poate fi împlinit prin mai puține principii nu are loc prin mai multe. (...)cele naturale se sunt reduse la principiul care este natura, iar cele ce țin de plănuire se reduc la principiul care este rațiunea umană sau voința. Deci, nu este necesar să presupunem existența lui Dumnezeu."

Acest al doilea argument mi se pare interesant: premisa tacită, presupoziția sub care ar fi adevărat acest argument este un principiu pe care îl găsim la Aristotel: natura nu face risipă. Un fel de principiu al economiei, al anti-redundanței, naturii. Același tip de gândire va justifica, ceva mai târziu, briciul lui Ockham. Apoi, la fel de interesant, Toma nu încearcă să spună că "natura" este Dumnezeu - altfel ar cădea într-un panteism care nu tocmai corespunde doctrinei creștine.

"Dar împotrivă este ceea ce se spune în Exod, 3, 14, din partea lui Dumnezeu: eu sunt cel ce sunt. Răspund: trebuie spus că faptul că Dumnezeu există se poate proba în cinci căi."

Cele cinci căi, sunt după cum urmează:

1. Pornind de la faptul că toate lucrurile sunt în mișcare, și acest lucru este evident, și că tot ce se mișcă, este mișcat de altceva - "Deci, orice lucru aflat în mișcare trebuie să fie mișcat de un altul. (...) Așadar, este necesar să se ajungă la un motor prim care nu mai este mișcat de nimic. Și toți înțeleg că aceste este Dumnezeu."

2. Pornind de la faptul că pentru orice lucru noi putem sesiza o cauză - "Este necesar să se stabilească o cauză eficientă primă, pe care toți o numesc Dumnezeu"

3. Pornind de la faptul că există lucruri care ar putea să nu fie, precum sunt cele ce se nasc și pier - "Trebuie să admitem ceva care să fie necesar prin sine, care nu își are cauza necesității de altundeva, ci este cauza necesității altora. Lucrul pe care toți îl numesc Dumnezeu.

4. Pornind de la constatarea că lucrurile diferă în grad: că unele sunt mai frumoase, altele mai puțin frumoase, sau mari, sau nobile, etc., trebuie să existe un criteriu maxim, în raport cu care să putem vorbi despre ”mai mult” sau „mai puțin” - "Există ceva care pentru toate ființele, este cauza ființei, a bunătății și a oricărei perfecțiuni. Pe acesta îl numim Dumnezeu.”

5. Pornind de la faptul că vedem că toate lucrurile se mișcă către un scop - "Există ceva inteligent, de către care toate lucrurile naturale sunt ordonate către un scop. Pe acesta îl numim Dumnezeu.

Ultimul lucru pe care aș vrea să-l rețin, înainte de a trece la concluzii este modul în care Toma din Aquino răspunde la primul argument al ne-existenței lui Dumnezeu pentru că există răul:

"La prima obiecție, așadar, trebuie spus că, după cum zice Augustin în Manual: ”Dumnezeu, fiind supremul bine, nu ar permite în nici un fel să existe ceva rău în operele sale, dacă nu ar fi atât de atotputernic și de bun încât să face binele chiar și din rău.” Ține, însă, de bunătatea infinită a lui Dumnezeu să permită ca relele să existe și din acestea se le extragă pe cele bune"

* * *

Am spus mai sus că din acest text se pot extrage două lecții despre cum să gândim într-o manieră filosofică. Iată care, mi se pare mie, că sunt ele:

1. Înainte de a pune întrebarea care ne interesează, să ne întrebăm cum și dacă este posibilă această întrebare. Să fim critici referitor la întrebările pe care le avem. Dacă am o întrebare, mă întreb mai întâi: oare trebuie să o întreb; oare are sens; apoi - dacă are sens să o întreb, am vreo cale să o pot răspunde; și abia dacă am spus că "da", abia atunci trec la întrebarea mea. Probabil că ... adică, cu siguranță, ar trebui să existe exemple mai bune prin care se poate exemplifica această "lecție", decât textul unui teolog care vorbește despre Dumnezeu, dar eu, aici-acum, propun aceasta.

2. Să nu vedem numai lucrurile care confirmă opiniile noastre. Eu nu cred că Toma din Aquino chiar s-a îndoit că Dumnezeu există. Deși nu este imposibil. Oricum, nu avem cum ști. Dar faptul că a existat odată o formă de scriere care impunea autorul că enumere (sau măcar să se prefacă că enumeră) opinii cu care nu este de acord, și să expună argumente care îl contrazic, și să fie silit, de acest fel de scriere, să răspundă acestor argumente - mi se pare demn de admirație și trist că l-am pierdut.

Există o eroare de gândire care se numește eroarea confirmării - despre aceasta am mai scris într-un text nerușinat de lung pe acest site. Aceasta constă în eroarea de a vedea și a lua în considerație numai argumentele care confirmă opiniile noastre și a le ignora în totalitate pe cele ce le infirmă.

Într-o lume care trăiește numai cu certitudini, numai cu convingeri ferme, cu toți pricepându-se la tot, mi se pare că este, cel puțin, interesant să ne amintim despre un teolog, considerat Sfânt, preot, care a putut într-un moment dat să se întrebe, sau a trebuit să o facă pentru că așa cerea genul literar - dacă - există dumnezeu, și să se gândească la câteva argumente care ar demonstra că nu, apoi să le combată. Ar fi un exercițiu intelectual curios, dacă ar fi să revenim la așa formă de articole și de studii. 

Referință:

Toma din Aquino, Summa Theologiae, lămuriri preliminare și coord. trad.: Alexander Baumgarten, Iași, Polirom, 2009