Despre educația și școala online, din perspectiva unui student angajat în numita școală online.

Faptul că modelul online al educației, al lecțiilor, este o necesitate pe care trebuie, adică nu avem altă alegere decât - atât în condițiile prezentului pandemic atât și în condițiile prezentului progres tehnologic - să o respectăm - este o observație atât de evidentă că deja a și devenit o banalitate. O banalitate totuși în sens bun: în acel sens în care banale devin lucrurile care sunt arhicunoscute pentru că sunt adevărate. Trebuie să fim familiari cu platforme de studiu online; trebuie să facem față educației online - acestea sunt niște fapte invariabile și incontestabile, pe care nu le voi pune aici în discuție. Însă, în calitate de student nu pot să nu remarc anumite diferențe care există între un curs în sala din Universitate, cu colegi și profesor, (sau, ca să adoptăm din considerente de comoditate în exprimare o sintagmă populară acum - "față în față") și școala online. Despre aceste diferențe simțite în calitatea mea de student care particip la lecții online va fi acest text.

Din acea starea de urgență pe care am trăit-o, cu interdicțiile de deplasare și suspendare a activităților în comun aferente acesteia, ceea ce am putut eu să văd și să înțeleg a fost necesitatea (pe care mărturisesc că am simțit-o, deci, este o percepție personală, nu încerc să extrapolez asupra umanității în genere), necesitatea, deci, de a avea acele structuri pe care le avem în viața cea mai cotidiană, și care au devenit ceva mai inactive în această perioadă. Și aici vreau să fac o distincție dintre structuri ale modului nostru de viața și conținuturile acestor structuri (și, mai ales, aici am în gând particularitățile negative ale acestor conținuturi, care ele însele erau și sunt, și vor rămâne, surse de stres și anxietate). În niciun moment al acestei pandemii nu am simțit lipsa de inegalitățile injuste dintre oameni, de oameni puși în funții fără merit, de lipsa de dreptate, de tempoul dement de grăbit al societății (și anume la acestea mă refer când spun "conținuturile structurilor", și în special, manifestările negative ale acestora). Ceea ce mi-a lipsit a fost structura însuși, ordinea, rutina chiar, pe care obișnuiam să o am. Ca să fiu mai clar: ceea ce am simțit a fost nevoia de rolul acelui om care să mă învețe; și apoi, nevoia de cineva cu care să învăț/ de la care să învăț, și de relația mea cu aceștia; precum am mai simțit nevoia de acel loc anume unde să învăț, care loc să fie distinct de altul în care mă relaxez (un caz dus la extremă este traiul în căminul studențesc, unde locul de desfășurare a tuturor activităților este suprapus; experiența ulterioară mi-a arătat că nici în chirie lucrurile nu sunt cu mult mai diferite), și timp în care învăț, iarăși distinct de celelalte timpuri, pe care le dedic altor activități. La aceasta mă refer aici când zic "structură", sau ordinea pe care o avem explicit, în predarea "față în față", și e atât de șubred simțită în "învățarea online". Pentru că nu în van au fost discuțiile în cadrul Modului Pedagogic, despre mediu favorabil învățării, care discuții adesea ajungeau la discutarea celor mai fizici (ex. mobilier) factori ai acelui mediu. Învățarea depinde de mediu, cel puțin așa ne spune psihologia actuală. Și în acest "mediu" se încadrează și relațiile și locul și timpul în care se desfășoară învățarea.

Apoi, ca să continui să vorbesc despre mine însumi, pentru că nu știu cât de legitimă este extrapolarea, această perioadă de "învățământ online" a fost revelatoare. Ceea ce am des-coperit (exact și anume în sensul heideggerian al "des-coperirii", adică a evidențierii, a scoaterii la lumină a ceva ce fusese acoperit, dar fusese acolo deja, sau dintotdeauna) în această perioadă a fost, banal poate, lipsa de disciplină și deficiența de auto-management; de administrarea propriului timp și, mai ales, administrarea acelor lucruri care sustrag atenția (fie aceștia cei mai nocivi, precum "9gag" (site cu meems), sau Facebook, care oscilează între a fi time-killer nociv, și mediu online care are avantajele lui; sau fie acești factori unii cât se poate de cotidieni și inevitabili precum programarea pentru spălătorie sau mersul după cumpărături). Nu aș vrea să ajung la o elogiere a unor cvasi-totalitarisme, departe de mine așa gând, țin foarte mult la libertatea mea, dar orarul universitar care, într-adevăr, vine asupra vieții studentului/elevului din exterior (de aici gândul la cvasi-totalitarisme), are avantajul de a fi ordonator și discriminator, în sensul în care separă locurile de desfășurare a activităților și timpul desfășurării acestora. După cum mai spus mai sus, suprapunerea acestor locuri și timpuri - este unul dintre cele mai neplăcute aspecte ale învățământului online

Bineînțeles că, teoretic (sau idealist, poate), fiecare persoană ar trebui să găsească în sine sursa acestei ordini, ca regula de viață să vină din interior. În acest sens nu pot să nu menționez un gând cu care sunt total de acord expus de un profesor cu care am avut ocazia să studiez: 

"Cu cât suntem mai puțin responsabili față de comportamentul nostru în criză, cu atât arătăm mai mult statului că suntem dependenți de disciplinarea pe care e dispus să ne-o ofere" (Ștefan Maftei, PhD). 

Acesta, probabil, este scenariul perfect. Scenariul în care, în criză, omul este stăpânul propriu; disciplinatorul propriu. În fine, dacă măcar ceva am învățat din acești ani în care studiez filosofia, aproximativ acesta este idealul stoic al comportamentului; și conceptul aristotelic de "autarcheia", adică auto-guvernarea; și tot aici și autonomia voinței lui Kant - voința care își dă ea sie însăși regula. Și sincer cred în aceste concepte și în oamenii care îmi vorbesc despre ele (fie profesorii, fie chiar autorii, pentru că și lectura e un fel de comunicare, nu ?). Și mi-am reproșat adesea că vreau să și trăiesc filosofic, nu doar să scriu aceste concepte prin eseuri și referate, iar în această perioadă tocmai asta eșuez: să mă auto-guvernez. Sincer cred că acele concepte au o valoare în sine și o parte de adevăr. Dar, lucrurile trebuie să fie educate: și disciplina stoică, și autarcheia aristotelică, și autonomia voinței - toate trebuie să fie antrenate, prin askesis, prin exercițiu. Atunci, asta aș avea de adăugat la "învățământul online" - și anume nevoia să se mai învețe și managementul propriei vieți, dacă așa ceva se poate preda-învăța, în genere.

Învățământul online ne oferă niște posibilități cu adevărat fascinante: posibilitatea de a ține un curs/lecție cu vreo 20 de oameni care toți se află în locuri diferite; să accesăm materiale multe, diverse, rapid, print-un singur clic (desigur, dacă ne permit dispozitivele pe care le folosim - !! - aspect care nu se poate de ignorat). Dar, totul, cred aici se reduce la un transfer de informație. Și atunci mă întreb, oare numai aceasta este învățământul? Am învățat că învățământul trebuie să aibă componentă de informare, dar predominantă trebuie să fie acea de formare a atitudinilor, deprinderilor, dispozițiilor. Și atunci mă întreb: pot face asta pe Zoom/ Teams/ Meet/etc? Pot reduce învățământul doar la o lecție online, transmitere de sarcină, expedierea/primirea sarcinii rezolvate, evaluare, notare? Platformele de video-conferințe ne permit să comunicăm, este adevărat, însă (și o spun ca student, deci am trăit asta) o fac cumva insuficient. Ceea ce am trăit în această perioadă de "învățământ online" (care era, evident, o experiență individuală, sper că altundeva era altfel), a fost mai degrabă un simulacru de structură de învățământ, în care nu beneficiam de toate avantajele acestei structuri: întâlniri, discuții, sălile de curs din clădirea Universității și clădirea însăși (care, să fiu sincer, îmi place și la care țin oarecum), dar "beneficiam" de toate dead-line-urile, ceea ce, cred că e inutil să o mai spun, este stresant. Pe mulți dintre profesorii mei îi consider modele. De multe ori o propoziție spusă informal la o pauză, între cursuri, o glumă poate, era mult mai importantă pe termen lung și din punct de vedere formativ decât cursul însuși. Eu nu aveam să știu logică fără pasiunea cu care domnul Drăghici o predă; eu nu aveam să știu filosofie medievală fără profesionalismul și seriozitatea cu care domnul Baumgarten o predă; și nici limbă și filosofie greacă nu aveam să știu fără „magia” cu care domnul Bereschi le predă - atât de bine combinând seriozitatea și gravitatea cu simplitatea, gluma și relevanța personală a cea ce predă, chiar și atunci când predă modurile verbelor sau cazurile substantivelor grecești. Însă, spre nefericirea mea aceste lucruri foarte greu se transmit în cazul învățământului online. Acesta este unul dintre lucrurile pe care învățământul online, cel puțin acel pe care l-am văzut, nu îl poate oferi.

Nu am concluzii, și nu am răspunsuri, și în fine, în descrierea din stânga acestei pagini mi-am asumat și mi-am avertizat eventualul cititor că aici îmi permit să nu trag concluzii. În schimb voi mărturisi încă o problemă, poate cea mai grea pentru mine, la care chiar nu am răspuns: de ce, odată ce au fost suspendate lecțiile față-în-față, este atât de ușor să glisezi, sau poate ar fi mai potrivit să spun: să decazi - în gândirea de tipul "la ce bun îmi trebuie asta?", în manifestarea cea mai nocivă a ei ?; în acea manifestare nocivă în care îți zici că poate nici nu-ți trebuie de fapt nimic și îți permiți să plonjezi în propria inactivitate, stagnare, comoditate, lene...(aici îmi vine în gând numai o singură imagine: cea a lui Robinson, relatată de Tournier, în care după un eșec al său, numitul erou petrece câteva zile în mocirlă, alături de niște purceluși drăguți, într-un glod călduț, comod: nu-i trebuia nimic, nu voia nimic, și îi era atât de bine la moment...)