Despre Taleb, logică și existență; ce altceva mai putem învăța din Lebăda Neagră în afară de economie?

Colecția Incerto a lui Nassim Nicholas Taleb a devenit demult un bestseller mondial, iar a vorbi despre Lebăda Neagră în contextul evenimentelor curente a devenit un lucru comun. Și nu fără motiv. Pandemia de COVID-19 pe care o trăim este o Lebădă Neagră; toată situația ce ține de piața financiară vs. Reddit pe subiectul GameStop stock, etc., este și ea (deși, aici, discutabil) un fel de Lebădă Neagră. Tocmai despre acest fel de probleme este cartea Lebăda Neagră: despre faptul că sistemele întemeiate pe un model robust (precum cele economice) sunt fragile în fața evenimentelor greu de prezis, cu impact foarte puternic, despre care înțelegem că au fost aproape inevitabile abia după ce s-au petrecut (adică, evenimente numite de autor Lebede Negre). Din martie-aprilie 2020 până acum, fiecare dintre noi a putut să constate fragilitatea sistemului economic în care trăim: din moment ce nu am mai putut să vindem și să cumpărăm unii de la alții chestii de care aveam, sau nu prea, nevoie; din moment ce nu mai putem să ieșim în localuri să consumăm produse de care ne era, sau nu prea, poftă - iată că situația economică a multora s-a înrăutățit from bad to worse. Unui sistem robust, Taleb opune un sistem antifragil, un sistem care îmbrățișează imprevizibilul și se "vaccinează" împotriva impactului evenimentelor de tipul Lebădă Neagră; un sistem care integrează imprevizibilul în propriul plan. No bine, nu despre economie vreau să scriu aici, pentru că dacă mă și pricep la ceva - cu certitudine nu la economie.

Doar asta putem să învățăm de la Taleb? - iată întrebarea pe care mi-am pus-o și voi încerca să o răspund. Oare este Taleb numai despre economie și piețe financiare? - asta cu siguranță nu, și nu-s eu nici pe departe unicul care am simțit asta. Despre așa ceva va fi însemnarea care urmează.

Taleb este un empirist până în măduva oaselor. De nenumărate ori el efectiv își bate joc de oamenii prea teoretici, și îi "glorifică" pe acei care sunt foarte empiriști ca și el: Sextus, Hume, Popper, etc. Însă și acest mare practician are propriile premise (pur) teoretice. Aceste premise teoretice este partea care mă interesează în mod special, pentru că ele sunt punctele plecând de la care Taleb vorbește despre economie (și nu numai). Premisele sale mă interesează pentru că, fiind prin natura lor generale, putem să încercăm să le aplicăm altor domenii, astfel încercând să ajungem la concluzii similare celor la care a ajuns Taleb în economie, dar în alte domenii. În acest caz accentul cade pe premise și pe metodă.

Premisa teoretică a Lebedei Negre este un principiu logic, și prin urmare și mai întâi, să ne amintim puțină logică. Nu prea ne place, dar trebuie (!). Nu se poate, din punct de vedere logic, să se deducă, într-un mod sigur, necesar, falsitatea consecventului din falsitatea antecedentului; falsul antecedentului implică orice: adevărul sau falsul. Sună bine, foarte savant, dar să vedem ce înseamnă asta. Într-o propoziție de forma "dacă X atunci Y", X este antecedentul (condiția care urmează după "dacă"), iar Y, este consecventul (ceea ce urmează să aibă loc dacă va fi satisfăcută condiția). Un exemplu: dacă afară plouă, atunci îmi iau umbrela. OK, și dacă nu plouă - înseamnă oare în mod necesar că nu îmi iau umbrela? Nu. Nu înseamnă. A crede că da, înseamnă a comite ceea ce se numește sofismul negării antecedentului - o eroare logică ce apare din cauza ignorării regulilor unui raționament corect. Îmi iau umbrela pentru că trebuie să i-o transmit unui prieten. Antecedentul este fals (pentru că am convenit că afară nu plouă, ceea ce face ca partea "afară plouă" - să fie falsă), iar consecventul - adevărat (pentru că totuși mi-am luat umbrela). Un alt exemplu (exemplu preluat de la dl profesor de logică): dacă rezolvi prima problemă, vei trece examenul. Nu ai rezolvat prima problemă. Înseamnă oare asta că nu vei trece examenul? Nu - pentru că ai rezolvat celelalte probleme și ai mai avut un punct "din oficiu" și un punct "de la seminar", așa că ai trecut examenul.

Să mai privim o dată primul exemplu: dacă afară plouă, atunci îmi iau umbrela; să zicem că afară nu plouă. În acest caz, se poate crea senzația că este logic să deducem faptul că eu nu îmi voi lua umbrela. Însă este doar o senzație, și mai mult decât atât, una falsă. O senzație generată de faptul că nu știm sau nu luăm în calcul faptul că pot fi și alte motive pentru a lua umbrela (de exemplu, pentru a o transmite unui prieten). Să mai privim odată celălalt exemplu: profesorul le spune elevilor: dacă rezolvați prima problemă, veți trece examenul. Și iată-l pe unul dintre elevi care s-a uitat la prima problemă, șocat și dezamăgit a constat că nu va putea să o rezolve; s-a descurajat, a renunțat și a plecat din sala de examen, probabil, cu o încredere de sine ce scade treptat. A făcut asta pentru că el a crezut că propoziția dacă rezolvi prima problemă, vei trece examenul este echivalentă cu propoziția dacă nu rezolvi prima problemă, nu vei trece examenul. Ceea ce nu este logic și nu este adevărat. Elevul nu a știut că mai are acele două puncte, și nu a știut că are șansa de a trece examenul dacă rezolvă celelalte probleme. 

Ce treabă au toate acestea cu Taleb și ale sale Lebede Negre? - iată: "Logica Lebedei Negre face în așa fel încât ceea ce nu știți să fie mult mai relevant decât ceea ce știți" (N. Taleb, Lebăda Neagră, p. 17). Realitatea, aș adăuga eu, poate prea pesimist, este adesea mai mare, și chiar mai complicată, decât ni se pare. Asta nu ar trebui să ne descurajeze, mai degrabă, să ne facă să fim mai atenți.

(Elevul de mai sus nu trebuia să se lase sedus de faultul logic comis, ci să accepte faptul că el nu știe cum va examina domnul profesor; că el nu știe toate condițiile de promovare; și prin urmare, să stea frumușel în bancă și să depună tot efortul său acolo unde putea să-l depună.)

Așadar trebuie să ne asumăm faptul că sunt lucruri pe care noi nu le știm, și apoi că ceea ce nu știm este câteodată mai relevant decât ceea ce știm. Trebuie să trăim știind că nu știm unele chestiuni. Mai important decât atât trebuie să ne învățăm să nu credem că înțelegem mai mult decât înțelegem de fapt (cf. p. 24) (precum a făcut Elevul nostru crezând că ceea ce i-a spus profesorul înseamnă că dacă nu știe rezolvarea la prima problemă a și picat examenul). Ce înseamnă toate aceste lucruri, într-un sens ceva mai practic? Altfel zis, cum să facem tot ceea ce am scris mai sus? Răspunsul autorului (așa cum am înțeles eu) este să îmbrățișăm o formă anumită de scepticism empiric, adică o anumită formă de îndoială, dar care nu desconsideră experiența reală. În acest sens, Taleb reunește și arată că sunt părți ale aceleași probleme, următoarele chestii: problema inducției, adică cea privitoare la generalizare; și problema confirmării. Voi încerca să le explic, dar nu înainte ca să spun explicit de ce cred că e important să fac asta: viața mea depinde în mare măsură de modul în care eu percep lumea; iar percepția mea despre lume depinde în mare măsură de modul în care eu gândesc, prin urmare, de grija pe care o manifest față de corectitudinea gândirii mele depinde relația mea cu lumea și cu oamenii din jurul meu. Din mulțimea de rețete și tehnici vrednice de urmat; din multitudinea de factori care trebuie considerați, Taleb îmi oferă ocazia să mă gândesc la, și să scriu despre faptul că, pentru igiena mea mintală, eu trebuie să văd clar că generalizarea este o chestie problematică și nu întotdeauna corectă; și că absența dovezilor unui lucru nu înseamnă dovada absenței acelui lucru; și apoi că nu toate faptele pe care le consider dovezi sunt dovezi ca atare. Cum vine asta?

Problema inducției - Taleb o numește "mama tuturor problemelor în viață" (p. 69). Problema este următoarea, și este important ca să fie înțeleasă ca problemă, adică în calitatea ei problematică: dacă am trăit o mie de zile de singurătate, am vreun temei sigur să spun că a 1001-a zi va fi și ea de singurătate? Dacă trec printr-o serie de evenimente în care am senzația că totul merge din rău spre mai rău, am vreo certitudine să cred în asta cu tărie și să mă declar învins? Se pare că pentru cei care citesc și iau în serios filosofia, această chestiune a fost demult rezolvată de Kant: experiența nu ne poate oferi reguli universale și necesare, ceea ce înseamnă că dacă deja am scos dintr-o găleată (fără ca să văd ce scot) nouă mere, totdeauna există șansa ca al zecelea fruct scos să fie o prună. Problema inducției ridică următoarea întrebare: care este temeiul, altfel zis, pe ce ne bazăm, atunci când despre mai multe cazuri separate, particulare, afirmăm o lege și suntem siguri de adevărul acesteia. Un exemplu foarte reușit îl oferă Taleb, preluându-l de la Russell; exemplul lui Russell vorbea despre un pui, Taleb adoptă și îmbunătățește, pentru nord-americani, acest exemplu și vorbește despre curcan; eu voi vorbi despre porc, deoarece porcul în ajun se îngrașă. Exemplul este următorul: gândiți-vă la un porc hrănit bine în fiecare zi; zi după zi, după săptămână, după lună, porcul e hrănit și îngrijit; se apropie Crăciunul și porcul are surpriza că lui nu i se mai aduce hrană, ci el este pregătit să fie hrană; așadar, ce poate să creadă (să presupunem că porcii fac asta) porcul în primele sale opt luni de viață, decât că el a nimerit într-un loc unde va trăi o viață fericită? În aceste opt luni porcul avea siguranța că și următoarele luni el o va duce bine; din acele opt luni (unde fiecare lună reprezenta un caz particular), porcul ar putea induce drept regulă generală faptul că el o va trăi și în continuare cel puțin la fel de bine. Păcat pentru el că omul avea alte planuri. Ceea ce i s-a întâmplat porcului, pentru el, este o Lebădă Neagră. Concluzia cu privire la motivul pentru care valabilitatea inducției este o problemă, o spune Taleb: "Ceva a funcționat în trecut. Ei bine, în mod neașteptat, nu mai funcționează, iar ceea ce am învățat din trecut se dovedește a fi în cel mai bun caz irelevant sau fals, în cel mai rău caz, cumplit și amăgitor. (p. 70)"

Problema confirmării, așa cum este prezentată de Taleb, apare drept o altă față a aceleiași probleme pe care am discutat-o mai sus. De data aceasta, ceea ce se pune în discuție este dovada: cum și când putem considera un fapt/ eveniment drept o dovadă, adică drept ceva care are menirea să confirme o regulă pe are am formulat-o. Să fiu sincer, cred că asta e cea mai importantă lecție pe care o putem învăța de la Taleb din acest capitol al cărții despre care vorbesc:

" ... că nu există nicio dovadă pentru posibilitatea apariției unor evenimente majore, adică a unor Lebede Negre. Se poate să confundați această afirmație, mai ales dacă nu îi acordați suficientă atenție, cu cea conform căreia există dovezi că nu este posibilă apariția unor Lebede Negre." (p. 80)

Ideea este următoarea: absența dovezilor pentru X nu este dovada pentru absența lui X; și mai simplu am putea spune: dacă nu-l văd pe X, nu înseamnă că X nu este, deși, mie nu prea îmi plac așa simplificări dure; când ajungem la o propoziție atât de simplă nu mai simțim importanța ei și nu mai vedem de ce trebuie să ne gândim mai atent la ea.

Confundarea absenței dovezilor cu dovada absenței lucrurilor, Taleb o numește "eroarea circularității", pentru că aceste afirmații nu sunt interschimbabile, chiar dacă ne pare că sunt astfel. Confundarea acelor două propoziții înseamnă, din punctul meu de vedere, comiterea erorii negării antecedentului, despre care am scris mai sus. Acesta este motivul pentru care susțin că forma logică a acestui sofism este premisa logică a Lebedei Negre. Forma acestui raționament eronat este următoarea: dacă X, atunci Y; dar se întâmplă să nu X, prin urmare nu Y. Putem observa aceeași structură și în problema dovezilor: dacă am dovezi pentru X, atunci spun că X este; dar se întâmplă să nu am dovezi pentru X, și prin urmare spun că X nu este. Porcul, despre care am vorbit, în cele opt luni ale existenței sale fericite nu a avut nicio dovadă să creadă că în curând va fi sacrificat, și totuși asta i s-a întâmplat. Elevul care a avut senzația că va pica examenul dacă nu va rezolva prima problemă nu a avut dovezi să creadă că va trece examenul, deși, dacă ar fi stat s-l rezolve, l-ar fi promovat. Apoi, dacă nu ai întâlnit "omul potrivit" (orice ar însemna asta) în ai tăi 25 de ani, nu ai niciun motiv să crezi că nu-l vei mai întâlni niciodată. Întâlnirea cu el va fi o Lebădă Neagră. (Evenimentul de tipul Lebădă Neagră trebuie să fie aproape imprevizibil și de mare impact; dar nu se spune că impactul trebuie să fie în mod necesar negativ. Nu văd de ce un succes la care nu ne așteptăm nu poate fi o Lebădă Neagră.)

Pentru problema circularității a cărei formă am explicat-o mai sus, Taleb dă un exemplu, care mie nu prea îmi place acum. El ține de diagnosticarea medicală. Autorul se arată nemulțumit de faptul că în urma unui control de rutină pentru depistarea cancerului, doctorul îi spusese că nu are niciun cancer pentru că rezultatele scanării sunt negative, altfel spus, doctorul a interpretat absența dovezilor care ar confirma cancerul drept dovadă a absenței cancerului. Ei bine, sub nicio formă nu este momentul să ne îndoim în diagnosticul medicilor, să ne arătăm sceptici față de opiniile medicilor, nici acum nu este momentul, nici altcândva, dar mai ales acum. Nu asta ne spune Taleb, și sub nicio formă, scopul acestui capitol nu este să submineze cumva încrederea în medici și medicină. Ideea este că autorul vrea "să învățăm de la curcan", de la porc în exemplul meu. Mai bine o spune chiar autorul însuși: "nu vreau să fiu curcan" (porc, adică), altfel spus, el nu vrea să aibă vreo certitudine falsă că totul merge bine, în timp ce momentul decisiv se apropie cu pași prea siguri. De ce ar putea fi falsă certitudinea pe care i-a oferit-o medicul? Ar trebui să răspundă un alt medic (nu eu) ce altceva poate (sau nu poate) să însemne rezultatul negativ al scanării, și dacă poate înseamnă altceva decât absența cancerului; poate imperfecțiunea tehnologică; poate factorul uman; poate vreo formă specială de boală care nu poate fi detectată. Ceea ce nu știm poate fi mai relevant decât ceea ce știm, asta a spus autorul că este logica Lebedei Negre.

"Eroarea circularității" se referă la acea eroarea de gândire pe care o comitem, considerând că propozițiile pot fi interschimbabile pe când așa ceva este imposibil. Și pe lângă exemplul de mai sus, sunt și alte forme ale acestei erori:

(ex.2) Mulți oameni confundă afirmația "aproape toți teroriștii sunt musulmani" cu afirmația "aproape toți musulmanii sunt teroriști". Vă rog să verificați pag. 81 din carte pentru a vedea cât de mare este această eroare din punct de vedere matematic și statistic. Eu vreau să vorbesc aici despre structura logică. Logica generală cercetează amănunțit relația dintre cei doi termeni principali ai propoziției: Subiectul (S), adică lucrul, chestia despre care este vorba (aici: teroriștii); și Predicatul (P), adică ceea ce se spune despre Subiect (că sunt musulmani). Forma logică a primei propoziții este: toți S sunt P (ignorăm acel "aproape" pentru că nu ne spune nimic exact, nu spune cu cât este egal acest aproape). Eroarea logică aici constă în faptul de a considera că putem schimba termenii S și P cu locul, și să avem în continuare o propoziție adevărată; adică, a considera că o propoziție de forma "toți S sunt P" se poate echivala cu propoziția "toți P sunt S". Nu se poate face o asemenea echivalare. Dacă ni se spune că aproape toți teroriștii sunt musulmani, logica ne învață că această propoziție poate înseamnă un singur lucru, și anume faptul că "unii musulmani sunt teroriști". O propoziție universală afirmativă despre Subiect, se poate transforma numai într-o propoziție afirmativă particulară despre Predicatul aceluiași subiect. Exprimându-mă formal: o propoziție de forma "toți S sunt P" se poate echivala numai și numai cu o propoziție de tipul "unii P sunt S". Legile raționamentelor ne cer să transformăm "toți" în "unii", atunci când schimbăm termenii cu locul. Motivul pentru care este așa se explică foarte bine prin ceea ce se numește distribuția termenilor logici în cadrul inferenței imediate; și se poate testa prin considerarea lui S și P drept mulțimi și reprezentarea lor prin diagrame; însă acesta este un subiect prea larg pentru a fi dezvoltat aici. Dar, asta e logica.

Un caz perfect similar Taleb îl culege din afirmațiile lui J. S. Mill: "N-am spus niciodată despre conservatori în general că sunt proști. Am spus că proștii sunt în general conservatori". (p. 81) Mecanismul logic este același, nu mă voi repeta. Voi spune doar că propoziția "proștii în general sunt conservatori" se poate transforma logic numai în propoziția "unii conservatori sunt proști" și sub nicio formă judecata nu poate fi extinsă asupra totalității mulțimii de conservatori.

(ex. 3) "Această problemă este cronică: dacă le spunem oamenilor că abilitățile nu reprezintă întotdeauna cheia succesului, ei vor crede că le spunem că abilitățile nu sunt niciodată cheia, dar norocul da." Mecanismul acestei erori este semănător, dar un pic diferit de acela de mai sus. O propoziție particulară este transformată într-o propoziție universală. Fals. Forma logică a propoziției de mai sus este: "unii S nu sunt P" (Uneori abilitățile nu sunt cheia succesului). Această propoziție este transformată în: "niciun S nu este P" (Niciodată abilitățile nu sunt cheia succesului). Un astfel de salt calitativ (de la unii la toți) nu este nicicum motivat și lipsit de temei: pe ce te-ai baza dacă ai face așa afirmație? Ce temeiuri ai?

(ex. 4) "Toate zurbele sunt curbe. Ați văzut o curbă. Este o zurbă? Nu neapărat de vreme ce nu toate curbele sunt zurbe." (p. 82) Voi fi sincer, nu știu ce este o zurbă și de ce este curbă; și nici nu e relevant. Aici mă interesează logica, adică structura. Am spus-o deja: propoziția "toate zurbele sunt curbe" se poate transforma numai în propoziția "unele curbe sunt zurbe", ceea ce Taleb o și spune: nu toate curbele sunt zurbe. Să considerăm un exemplu similar: toate căpșunile sunt roșii. Se va găsi oare cineva care va putea susține că toate lucrurile roșii sunt căpșune? Sigur că nu. De fapt, acesta este mecanismul prejudecăților; și acesta este mecanismul igienizării împotriva prejudecăților. Pur și simplu: nu avem niciun motiv pentru a considera că toate curbele sunt zurbe; că toți musulmanii sunt teroriști; sau că toți emigranții sunt leneși care parazitează statele occidentale; sau că sunt condamnat la nefericire pentru că până acum mi s-au întâmplat numai nefericiri.

Taleb oferă o explicație de ce ajungem atât de ușor să cădem pradă erorilor de felul celor descrise: "intuițiile statistice nu au evoluat pentru a face față unui habitat în care aceste subtilități pot conta foarte mult" (p. 82). Aici autorul compară omul contemporan cu omul primitiv. Acela primitiv poate considera propozițiile "cei mai mulți ucigași sunt animale sălbatice" și "cele mai multe animale sălbatice sunt ucigașe" drept interschimbabile, ba chiar e bine să le considera astfel, pentru că supraviețuirea lui depinde de asta. Însă omul contemporan trebuie să fie mai sensibil la astfel de diferențe.

Discuția privitoare la dovezi continuă: "o serie de fapte coroborante nu înseamnă neapărat dovezi. Faptul că vedem numai lebede albe nu înseamnă că nu există lebede negre" (p. 85). De aici, apropo, se trage titlul lucrării și a fenomenului: descoperirea faptului că lebedele pot fi negre - contrat convingerii că lebedele pot fi numai albe - a fost o Lebădă Neagră (prima lebădă neagră a fost văzută în 1697 de Willem de Vlamingh (Wikipedia); până atunci se credea că ține de esența lebedei să fie albă). Lăsând lebedele deoparte, "manifestăm o tendință naturală pentru căutarea exemplelor care confirmă poveștile și viziunile noastre asupra lumii". Acest fenomen este numit de autor "empirism naiv", pe care îl explică prin faptul că noi oamenii "luăm exemple din trecut care ne coroborează teoriile și le considerăm dovezi". (p. 84-85)

Ce alternative avem, și cum să nu mai cădem pradă erorilor? Cum să nu mai trăim în acest fel de empirism naiv? (autorul formulează întrebarea într-un mod și mai îndrăzneț și se întreabă cum să nu mai fim fraieri). Taleb oferă un răspuns. În primul rând el spune că "Lebăda Neagră apare relativ la așteptările dumneavoastră. Vă dați seama că puteți elimina o Lebădă Neagră cu ajutorul științei (dacă puteți) sau păstrându-vă mintea deschisă" (p. 73). Așadar, știința, studierea diverselor materii, și nu în ultimul rând, ba chiar în primul rând - logica și filosofia ar fi o cale pentru a nu avea așteptări prea mari sau greșite de la realitate, care să genereze ciocniri foarte dureroase cu această realitate. Taleb recomandă o cale (teoretică dar și practică), pe care a numit-o empirism negativ: să "ne apropiem de adevăr prin exemple negative, nu prin verificare". Empirismul negativ pare să fie propunerea lui Taleb pentru ca noi să nu mai fim fooled by randomness - păcăliți de aleatoriu, să nu mai permitem incertitudinii să ne ducă în eroare. Mă voi întoarce la porcul despre care am scris pentru ca să explic în ce constă empirismul negativ. Ideea de bază este că verificarea, adică colectarea dovezilor care confirmă o regulă, uneori, ne poate duce în eroare. Timp de opt luni porcul considera fiecare zi drept dovadă pentru a crede că duce o viață de vis, și că o va duce bine și în continuare. Credea așa până când nu a ajuns gustarea principală din meniul de sărbătoare. Opt luni de viață au însemnat un fals pentru viața porcului, iar o singură zi i-a descoperit adevărul: că a fost crescut pentru un anume scop. La fel este și cu omul, cred. Trei ani de eșecuri nu înseamnă că ești un ratat - o singură zi va da sens întregii tale vieți; dar la acea zi trebuie să ajungi. Empirismul negativ cere ca să nu mai căutăm dovezi care să confirme adevărurile noastre, dar să căutăm "să aflăm cu deplină certitudine ce este greșit" în aceste adevăruri. Dacă la moment nu găsim nimc greșit - le acceptăm, fiind pregătiți să le abandonăm dacă se vor dovedi neadevăruri. Taleb îl citează pe Popper pentru a da o cea mai bună expresie mecanismului empirismului negativ: "formulăm o conjectură (îndrăzneață) și începem să căutăm dovezi care ne-ar dovedi că greșim. Acesta e alternativa căutării exemplelor de confirmare" (p. 87) (o conjectură este o prezumție, supoziție, ipoteză). Ipoteza mea (sau a ta) este că sunt (sau ești) un ratat (să presupunem că așa este, deși, de obicei așa judecăți nu se iau ca ipoteze, ci drept niște adevăruri certe, indubitabile și irefutabile; pe dracu! Niște falsuri și arăt acum de ce). Nu voi insista că în primul rând trebuie să înțelegem, cât de cât clar, ce avem în vedere prin a fi un ratat, chiar dacă acesta este un subiect care neapărat trebuie discutat; să zicem că știm ce este un ratat. Dovezi? Păi nu am (sau nu ai) reușit la X; am scăpat șansa de a Y; nu am putu să Z; etc. OK, bine. Să aplicăm empirismul negativ, și ne întrebăm: ce ar infirma certitudinea mea că sunt un ratat? Păi, un succes; să zicem dacă ajunge acest blog să fie cel mai citit blog din România. Perfect, deci asta trebuie să fac; și dacă ating asta - nu mai sunt ratat. Deci certitudinea mea era falsă. E doar un exemplu. Spune tu ce crezi că nu te-ar mai face să te consideri ratat, sau orice altceva ce te consideri.

Metoda aceasta este metoda lui Karl Popper (filosof al științei) de a face diferența dintre o teorie științifică și o teorie neștiințifica sau chiar antiștiințifică. Teoria sa e cunoscută ca teoria falsificabilității: o teorie este bună și formulată corect (adică este științifică) dacă (paradoxal) poate exista vreo stare a lucrurilor care să arate că teoria este incorectă. Altfel spus, o teorie este bună dacă cel puțin teoretic poate să fie contrazisă. Mi-a plăcut foarte mult cum Taleb unește toate problemele în una. Considerarea absenței dovezilor drept dovadă a absenței, Taleb o vede drept un exemplu al generalizării pripite; iar pe aceasta drept un eșec al instinctelor noastre inductive, așa că el construiește acest edificiu logic-teoretic-empiric în care problema inducției; problema confirmării; problema falsificabilității și sofismul negării antecedentului sunt fețe diferite ale aceleiași probleme. Și îmi place pentru că eu cred că în asta constă o metodă filosofică, una integralistă, care încearcă să îmi/îți explice un tablou general, un tablou mai mare.

În această însemnare, am vrut să arăt relevanța existențială a unor principii logice, împotriva opiniei curente și răspândite că logica e mult prea seacă și deloc nu e relevanta pentru viața omului. Dacă există vreun conținut existențial în logică, dar el cu certitudine există, acele principii despre care am discutat mai sus fac parte din acest conținut.

Cred că va fi potrivită aici o mică digresiune prin care să explic ce înțeleg prin existențial;

Vedeți că, la noi la Filosofie se obișnuiește să se vorbească într-un fel anume. Avem noi niște preferințe referitoare la termeni și la utilizarea lor. Una dintre aceste preferințe este distincția dintre "a fi" și "a exista". Vedeți că, noi cu toții suntem frați și surori întru ființă; toți, fără vreo excepție, împărtășim faptul că suntem, adică facem acțiunea de a fi: eu, tu, masa de scris, corbul, chiar și diferența dintre corb și masa de scris este și ea. Diferența se ascunde în modul de a fi. Modul de a fi al mesei este: 1) a fi diferită de corb; și 2) a fi suport pentru efortul meu (poate mult prea stângaci) de a explica cum e cu logica, existențialismul și Taleb. Asta e cu privire la faptul de "a fi". Acum, numai ființa, adică parcursul de a fi al unui om, este numit existență. Toate lucrurile sunt; numai omul există. Puteți să nu fiți de acord cu acești termeni, sau să nu fiți de acord anume cu această semnificație a lor; e în regulă; nici poate că nu e atât de relevant. Importat este să menținem distincția: modul de a fi al omului este diferit de cel al unei mese. Modul de a fi al omului este o problemă pentru om.

Acum, existențialismul, fie el ca filosofie, sau fie când spunem despre ceva că este "existențial", înseamnă, evident, ceva ce se referă la existența omului: "noi, oamenii, suntem singurele creaturi pentru care propria existenta este o problemă" (a spus Irvin Yalom în Privind soarele în față, la pag. 164). De ce este o problemă? Pentru că "alături de alte surse de disperare, suferim și din cauza confruntării inevitabile cu ceea ce presupune condiția umană: "datul" existenței" (expresie din aceeași sursă). Iar acest "dat" al existenței ține de preocupările ultime ale omului, care sunt cele mai importante chestiuni care rămân după ce totul a putut fi pus între paranteze: libertatea, singurătatea, izolarea, moartea, sensul vieții.

Mi se pare că problemele pot să apară în momentul în care multe dintre certitudinile pe care le trăim, pe care le simțim, pe care ne fundamentăm viața și care determină atitudinile noastre față de alți oameni și față de noi înșine, le întemeiem pe niște adevăruri false și ne-raționale. Ne-raționale în sensul în care ele izvorăsc din alte "organe" decât din rațiunea. Pe acestea de obicei le putem depista prin caracterul lor definitiv, categoric, chiar absolut : "toți aceștia sunt..."; "eu niciodată nu o să...."; "totdeauna este că..."; "totdeauna e așa că...."; "îți spun eu că așa este, că..."; "viața este...". Întrebarea care răsare aici este aceeași: pe ce te bazezi? În zadar caut vreun temei rațional, pentru că așa certitudini nu vin din rațiune, ci "din vintre", din adâncul inimii; dintr-o emoție, din orice numai nu din rațiune. O mare parte din ceea ce a scris Cioran este de acest fel. Atunci când el spune în Pe culmile disperării că "Totul n-are nici o importanță" (p.54) este lipsit de sens să mă întreb ce temei logic a avut și care este legitimitatea acestei judecăți universale. În zadar, pentru că nu este o judecată rațională. Nu-mi asum acum să afirm cum a ajuns Cioran să livreze așa propoziție, altceva mă interesează. Mă interesează faptul că adesea "vintrele", străfundul inimii, emoția, toate acestea conving rațiunea de adevărul acestor judecăți. Iar omul ajunge să le creadă cu o tărie de parcă sunt adevărate, și se convinge singur pe sine de adevărul lor - vorba lui Camus, suntem prizonierii propriilor adevăruri. Așa ajungem să considerăm niște judecăți de emoție drept judecăți de fapt. În acest sens este imperativ să ne chestionăm propriile certitudini. Să refacem drumul și să facem așa ca rațiunea să convingă străfundul inimii că lucrurile nu neapărat stau așa cum par.

Fundamentăm certitudini pe niște erori sau falsuri care ar putea fi evitate dacă am fi mai atenți la modul în care gândim și vorbim și ne explicăm sau explicăm altora unele lucruri. Din punct de vedere științific, epistemic, evident că diferența dintre a cunoaște și a crede că cunoști este foarte mare. Însă din punctul de vedere al existenței, această diferență nu prea se simte. Multe atitudini, opinii, și chiar întreaga mea viața mi-o pot întemeia și pe niște chestii ce sunt în cel mai bun caz foarte incerte, iar în cel mai rău caz, total false.

De ce trebuie să studiem logica și filosofia? Să citim Taleb?; și de ce ne-am face un bine dacă am dezvolta sensibilitatea pentru mici subtilități despre care am vorbit mai sus? Pentru că, din ce am mai trăit până acum și din ce am mai citit până acum, am înțeles (sau cred că am înțeles) că omul mai des trăiește în povestea pe care și-o povestește sieși despre viața lui, în fiecare moment colectând dovezi care îi confirmă adevărul acestei povești, decât în realitatea reală. De aceea, cred, ne este atât de greu să ne înțelegem unul pe altul când comunicăm, pentru că adesea trăim în lumi diferite, care se întâmplă să nu aibă niciun teren comun de comunicare. Însă nu asta e problema. Probabil e normal să fie așa. Dar calitatea acelei povești depinde de modul în care ea este povestită; depinde de cât de bun narator-personaj este omul. Iată unde cred eu că apare nevoia să avem mare grijă de modul în care gândim și de modul în care vorbim. Wittgenstein spunea: "granițele limbajului meu semnifică granițele lumii mele"(prop. 5.6; pag. 167). Sigur că ofer acum o interpretare foarte ne-ortodoxă la această propoziție, dar, printre alte lucruri, înțeleg din această afirmație faptul că lumea mea constă mai degrabă din ceea ce îmi spun eu mie însumi despre lume; din ce înțeleg; din ce îmi pot explica; din ce distincții și diferențe pot face. Dacă îmi dezvolt toate acestea - îmi îmbunătățesc și lumea. Am scris mai sus, o afirmă și Taleb: realitatea e mai mare și mai complicată decât noi ne-o reprezentăm. În povestea mea eu pot desconsidera legile logicii, însă nu și în realitate. Cred că pot spune că acesta poate fi sensul educației. Nu mă refer acum neapărat la creșterea copiilor, ci la acea educație de-a lungul vieții (lifelong learning), necesară atât copiilor cât și adulților: mă educ pentru ca distanta dintre povestea mea despre realitate și realitatea însăși să nu fie prea mare.

Logica nu poate rezolva vreo problemă așa cum o poate face o ședință de psihoterapie (sau oricare altă formă de terapie, you name it). Dar, în schimb, logica ne poate învață să ducem un mod de viață mai chibzuit, mai atent la detalii și la acele amănunte pe care adesea greșit le considerăm plictisitoare și inutile. S-ar putea că așa mod de viața să prevină unele dintre probleme, unele dintre dramele existențiale pe care le trăiește un om în aceste timpuri, în această parte relativ privilegiată a Globului.

În fine, cam așa am citit eu Taleb; cam asta am înțeles eu și la asta m-a dus cu gândul ceea ce am citit în cartea lui. Am vrut să fac mai multe lucruri în această însemnare: să fac mai clar ceea ce scrie Taleb; să artă cât de important este; și apoi să mă împart cu modul meu de lectură a unui text de acest gen, care mod de lectură l-am învățat astfel: într-o insuportabilă zi de vineri, cum erau mai toate zilele de vineri în anul II al Facultății, eram la cursul de după amiază de Didactică și dl profesor Costache ne-a zis: când luăm în mână o carte, atunci când o citim trebuie să ne întrebăm "de ce îmi pasă", "care e relevanța" a ceea ce citesc; de ce trebuie să citesc? Asta ne-a spus domnul profesor, sau cel puțin, asta am înțeles eu că mi-a spus.