În Dialog cu Cartea: „Excepția: o încercare de antropologie filosofică”, vorbită după înțelesul meu.

În recenzie am spus că "m-am îndrăgostit iremediabil de această carte", și așa este. Am mai spus că "m-aș sufoca dacă nu aș vorbi despre ea, chiar dacă știu că inevitabil îi voi strivi corola de minuni, îndesând-o în forma unei recenzii". Acest text, mai ciudat, croit după cuvintele acestui fascinant eseu, o copie după Original, este încercarea de a nu O strivi. 

Cărțile bune, cred, merită repovestite.

α.

- Tu! Cine ești?

- Sunt un om.

- ...asta însemnând?

- ...asta însemnând ... mai multe. Dacă stau să-mi amintesc, un grec de mai demult, mi-a spus că eu sunt un Viețuitor Politic, și că trăiesc într-o Cetate, între prieteni, și că, prin urmare, sunt la mijloc între singurătatea veșnică a zeului imobil și haita fiarelor ce tot fug. Apoi, tot el mi-a spus că sunt un Viețuitor care are Rațiune, și că cel mai nobil din mine este Intelectul, și că odată ce mi-am cunoscut Sufletul, am și cunoscut deja întreaga lume. Apoi, a mai fost un german, care mi-a spus că eu sunt o Conștiință și că, de fapt, eu caut să fiu recunoscut. Dar mi-a mai spus că și Tu ești o Conștiință de Sine, care, la fel, cauți să fii recunoscut, și că noi inevitabil ne vom lupta pe viață și pe moarte în această dorință pe care o împărtășim. Iar apoi unul dintre Noi va pierde, Celălalt va câștiga. Dar îmi mai amintesc de un altul, și el neamț de neamul lui, care mi-a spus că eu sunt o Prezență, un fapt de a fi aici, într-o Lume. Numai că mi-a tot spus cuvinte și străine și grele, și lungi. Dar mi-a plăcut ce mi-a spus: că numai eu pot pune întrebări cu adevărat mari și aștepta răspunsuri; că tot ce este mai nobil din mine pornește de la toate cele ce mă înconjoară; că timpul meu este scurt și că tocmai asta îmi dă putere și înțelegere. Acum, cel mai recent, am înțeles că sunt o Excepție.

β. 

- Omule fragil, și cenușă a cenușii, și putreziciune a putreziciunii, ce este atât de excepțional în tine, Omule?

- ... nimic, într-un sens, multe în altul. Nici talentele mele, nici alegerile - nu. Nu ele mă fac excepție. Nici măcar abilitățile mele. Nimic din toate acestea, ci tocmai Ființa mea. Excepția sunt Eu...

- Excepție de la ce, te rog?

- Excepție de la ceea ce ar trebui să fiu, desigur. Excepție de la acei puțini și foarte rari, care posedă Întregul într-un Fragment. Dar asta nu mă întristează, să știi, eu așa m-am descoperit pe mine. M-am cunoscut pe mine, iar această descoperire m-a redat pe mine mie însumi ...

- ... și te-a ajutat al ceva?

- Cred că da ... știu că da. Recunoscându-mi propria-mi Ființă ca Excepție, eu pot acum să mă îndrept spre Regulă, spre ceea ce ar trebui să fiu. E ceva similar cu ceea ce am auzit de la un bătrân când m-am întâlnit cu el, urâțel așa cum era, și un pic enervant, sâcâitor, dar el mi-a zis că singurul lucru pe care-l știe este că nu știe nimic, și că eu ar trebui în primul rând să mă cunosc pe mine. În felul acesta am înțeles eu de la el, că doar așa începe cunoașterea. Că nu pot umple ceea ce deja este plin. Că nu poate fi destinația mea acolo de unde pornesc; că pentru ca să ajung undeva, trebuie să văd bine distanța. Apoi în altă parte mi s-a spus mai lemnos: începutul cunoașterii este conștientizarea necunoașterii în care mă aflam! Odată ce mi-am dat seama că sunt o excepție, văd mai bine regula, chiar dacă această regulă este reprezentată numai de Un singur caz. Am înțeles că nu sunt eu regula, nici pentru Mine și nici pentru Univers, chiar dacă s-ar lua după mine pentru douăzeci și patru de ore, că nu eu cel de acum sunt destinația mea finală. Că ea e mult înaintea mea, după ea trebuie să fug...

- ... și dacă nu ajungi la ea?

- Îți spun mai mult, chiar știu că nu ajung la ea, tocmai de aceea cu atât mai tare vreau să plec. Exilul meu nu poate continua veșnic, vreau Țara Făgăduinței, chiar dacă numai pentru patruzeci de zile...

- Te mai întreb o dată, ce este atât de excepțional în viața ta?

- Ți-am zis, nimic și multe ...

- ... cu Nimicul am înțeles, ai început de la ceea ce nu este o excepție, și ai terminat prin a-mi spune că din tot ce ești, ești o excepție. Ce multe?

- În primul rând, chiar viața mea - ea este o excepție. Uite-te deasupra, dincolo de cerul înstelat deasupra ta, nu vei găsi prea multă viață. Sigur, vei vedea mișcări, vei vedea Aștri, arderi și stingeri - dar Viață, mai puțin. Tu vei ridica ochii să întrebi, iar Cerurile îți vor tace, și de aceea te vei bucura de nori de plumb. Apoi, și libertatea mea - ea este o excepție, totdeauna au fost mai mulți dușmani ai ei, decât apărători. Sigur că ne naștem liberi, dar trăim, și am trăit cel mai mult, în lanțuri. Istoria sclaviei de orice fel este mult mai lungă decât cea a libertăți unice. Însă, chiar dacă este atât de puțină, o excepție, Libertatea este regula Vieții, oricât ar vrea mă convingă unii pesimiști că libertatea cu care m-am născut este un sofism, similar multora mult prea optimiste, de la care ar trebui să mă apăr.

γ.

- Paradoxul omului ce sunt, dar ce zic eu, cu siguranță unul din multele, este că mie poate să-și fie rușine de faptul că sunt om.

- Ți-e rușine că ești om? În fața cui îți e rușine? Și de ce îți este rușine? Și de pe ce poziții judeci?

- Da, așa se pare că din moment ce sunt un om, eu nu pot decât să judec. Vorba acelui agent de asigurări: aproape în fiecare pod există birouri ale tribunalului. Dar despre asta altă dată. Rușinea mea de mine, în fața mea, ea întărește excepția care sunt - cu ea începusem.

- Așadar îți e rușine că ești om?

- După cum spuneam, dincolo de mine pe care-l vezi acum, mai este ceva ce ar trebui, aș putea și ar trebui să fiu. Știu asta pentru că au fost unii care mi-au dat câte un exemplu, și de aceea îi păstrez în memoria mea drept regulă. Ei mi-au dat regula, chiar dacă au fost niște excepții. În comparație cu ei, excepție sunt eu. Și una deloc bună.

δ.

- Dar eu îmi amintesc de un danez, zicea că omul, atunci când nu mai caută plăceri estetice de tot felul, caută reguli ca să se conducă după ele. Omul etic, pare-se, i-a zis.

- Da, da. Așa este, așa i-a zis, dar problema este alta - care sunt regulile? Uite-te, tocmai am aflat că există două feluri de reguli: unele sunt cele mai frumoase, la ele țin cel mai mult pentru că mă înnobilează, aproape că mă fac un zeu, dar oricât încerc, nu pot să le urmez întocmai, și de la asta simt că înnebunesc. Sunt niște reguli care mă fac drept, dar greutatea lor este adesea insuportabilă. Apoi, mai sunt alte reguli, reguli care mă fac corect, le respect și pe ele, e mult mai simplu, ele sunt foarte clare, însă chiar dacă le respect, parcă totuși nu este suficient ... parcă totuși nu sunt toate drepte. Or fi ele de dreaptă, dar nu sunt drepte...

- Așa. Și tu ce faci? Cum trăiești, când una e aproape imposibilă, iar alta - insuficientă?

- Eu bricolez. Mă uit la cele corecte, dar nu le uit pe cele drepte

- Așa face acest Om Etic?

- Da. El bricolează. Ca și viețuitorul rațional despre care pomeneam, cel care trăiește între Zei și Fiare, acest Om Etic trăiește între Sfânt și Omul Simplu; între Reformatorii din Imperiul Scopurilor sau din Cetatea lui Dumnezeu și Conservatori din Starea Naturală. Nu pot accepta nedreptățile pe care cei din urmă le consideră reguli; dar nici nu pot trăi după regulile imperative ale primilor. Atunci voi vedea imperativele drept deziderative, și le voi da și celorlalți dreptatea lor.

- ...iar mai exact?

- Mai exact: "Prima mea preferință rămâne pentru adevăr; cea de-a doua e pentru evitarea falsului; abia cea de-a treia - când decid că nu am încotro - pentru minciuna efectivă, și nu în ordine inversă, așa cum se întâmplă, din păcate, atât de des" [i]

[i] Pentru acest citat, cât și pentru întreg textul, vezi: Andrei Cornea, Excepția: o încercare de antropologie filosofică, Humanitas, București, 2021