Duns Scotus și problema metafizicii (proiectul cercetării doctorale) 

Dacă este adevărat că îi studiem pe cei vechi, mai degrabă pentru a ne înțelege pe noi înșine, decât pe ei, pentru că singurul lucru care ne este dat este prezentul nostru, și condiția noastră, trecutul fiindu-ne prin definiție inaccesibil în mod direct, atunci acest proiect, și lucrarea de doctorat intenționată prin acesta, își dorește să poată contribui la acest adevăr.

Tema, subiectul și titlul unei lucrări academice rezultă, cel mai des, din mai multe restrângeri concentrice, cerute de natura specializării și a seriozității unei cercetări, a unei tematici mult mai vaste, vizate într-o primă instanță. Pentru a explica motivarea alegerii temei expuse în acest proiect, consider oportun să vorbesc despre acest context mai extins, în largul căruia s-a născut principala idee călăuzitoare a lui. Voi vorbi astfel, despre metafizică, istoria ei, și despre atitudinile față de aceasta; și voi începe, după cum am spus mai sus, cu prezentul - singurul lucru accesibil direct privirii și înțelegerii mele -, mai exact, cu una dintre particularitățile filosofiei contemporane.

După afirmația lui Descartes prin care ne-a spus „mă îndoiesc deci cuget, cuget - deci exist”, care introdusese "subiectul" în dezbaterile filosofice, și reintrodusese o "metafizică" dualistă, modernitatea filosofiei s-a exprimat în cuvintele lui Immanuel Kant: "cei care cred că merită să se te îndeletnicești cu metafizica (...) să-și întrerupă pentru o vreme orice activitate, să nu mai țină seama de cele ce s-au înfăptuit până în prezent și să-și pună mai întâi de toate întrebarea: este metafizica în genere posibilă". Aceste cuvinte, care introduc filosofia critică kantiană - filosofia cercetării condițiilor de posibilitate a lucrurilor, mai degrabă decât a lucrurilor înselor -, ne lasă să înțelegem că metafizica, înțeleasă aici ca o știință la care au contribuit mulți, acei mulți care au considerat că merită să te îndeletnicești cu ea, a fost o preocupare larg răspândită.

Demersul critic kantian a devenit astfel unul dintre punctele de cotitură ale istoriei filosofiei, și implicit a istoriei metafizicii, care a înrâurit veacurile într-un fel anume. Vorbesc acum despre impactul colosal pe care l-a avut gândirea lui Kant asupra filosofiei contemporane, care a moștenit într-o mare măsură această atitudine sceptică în raport cu metafizica, considerându-l adesea pe Kant drept gânditorul care a demonstrat imposibilitatea metafizicii.

"Mereu problematică", așa cum o califică G. Bondor, metafizica "a constituit, vreme de două milenii și jumătate, cercetarea ce i-a călăuzit pe filosofi către opțiuni teoretice și practice"[1] fiind, într-un sens restrâns, un domeniu de cercetare al filosofiei, sau, într-un sens maxim, identificându-se cu întregul demers filosofic, fiind sinonimă, în acest sens, cu înțelepciunea. Grandoarea acestei ambiții a metafizicii - și implicit a metafizicienilor -, nu putea să nu genereze reacții egal de puternice, ambivalente, care oscilează între proclamarea acesteia drept încununare a demersului cunoașterii pe de-o parte, și, pe cealaltă parte, excluderea totală a ei din sus-numitul demers. În acest context este suficient să amintim studiul "Depășirea metafizicii prin analiza logică a limbajului"[2]. În articolul său, Rudolf Carnap susține că termenii metafizici sunt lipsiți de semnificație, iar metafizica, ca atare, este lipsită de sens. Iar în ceea ce îi privește pe filosofii care au fost și sunt preocupați de soluționarea problemelor metafizice, s-a spus că ei "sunt muzicieni fără dar muzical. De aceea, ei posedă o puternică năzuință spre munca în mediul teoreticului, spre înlănțuirea de concepte și de gânduri". Astfel metafizica este respinsă undeva înspre domeniul artei, al poeziei sau al muzicii, dar specificând că este un produs de o substanță la fel de străină artei, pe cât de străină este și științei, ratând să satisfacă cerințele ambelor domenii. 

Despre "depășirea metafizicii" a vorbit și M. Heidegger. Conform gânditorului german, metafizica "nu ajunge la elementul prim al gândirii", pentru că gândește ființa numai pornind de la ființare, iar metoda această trebuie abandonată pentru că este greșită. Mai mult decât atât, în unul dintre cursurile sale, Martin Heidegger susține că "în Evul Mediu filozofarea autentică, ca interogare pe deplin liberă a omului, n-a fost posibilă - pentru că, în fond, nu există o filozofie a Evului Mediu"[6]. Și mai mult, atunci când în același curs încearcă totuși să ofere o minimă istorie a metafizicii, vorbește despre Aristotel, despre Toma din Aquino și despre Francisco Suarez, tratându-l pe Duns Scotus cu o tăcere asurzitoare, surprinzătoare din partea cuiva care și-a scris disertația doctorală pe baza unui text considerat atunci scotist.

"Indeed, most major trends in contemporary philosophy - phenomenology, analytic philosophy, and deconstruction - generally agree on the urgency of overcoming metaphysics. But what is thereby overcome? Is it always known?"[1] - la această concluzie ajunge Jean Grondin, care exprimă astfel una dintre principalele particularități ale filosofiei contemporane, care în diversele sale instanțe salută moartea metafizicii, împreună cu moartea marilor narațiuni.

Aceasta este punctul de la care pleacă ideea cercetării schițate în acest proiect. Premisa de la care pornesc este următoarea: pentru a putea înțelege, și a aprecia la justa valoare, această particularitate a filosofiei contemporane este necesar să se răspundă al întrebarea de mai sus, formulată de J. Grondin: "what is thereby overcome?" - ce este această "metafizică" care trebuie depășită. În acest sens vorbesc despre necesitatea asumării unei metode a "excursului istoric" - o metodă "genealogică" -, care-și va propune "(re)construirea istoriei întâmplărilor teoretice care au concurat la apariția sistemului încheiat al metafizicii", sistem care a trezit acele reacții ce au fost menționate mai sus. În acest context larg vreau să studiez impactul lui Duns Scotus asupra istoriei metafizicii, și implicit, asupra istoriei filosofiei.

Problema obiectului metafizicii este una dintre preocupările mele principale. Primul pas în direcția dezvoltării acestei probleme a fost teza de licență, intitulată: Problema ființei ca act și potență în contextul filosofiei prime înțelese ca știința ființei ca fiind. Această lucrare este compusă din două părți. Prima parte tratează despre conceptul metafizicii în calitate de cercetare de tip filosofic. Partea a doua oferă o mostră a acestei cercetări, explicitând conceptul aristotelic al ființei înțelese ca act și potență și teoria triplei anteriorități, inseparabilă de aceasta. În această lucrare am arătat că în textul Metafizicii există o ambiguitate cu privire la statutul epistemic al metafizicii, adică în ceea ce privește: denumirea științei; obiectul ei de studiu; aria de preocupare; raportul cu celelalte științe; metoda de cercetare; natura investigației. Această ambiguitate constă în faptul că în diferite pasaje Aristotel oferă diferite determinări, uneori contradictorii, pentru această știință. Aceste determinări se pot grupa în patru categorii, astfel fiind posibil de tras o primă concluzie: metafizica, altfel spus, știința pe care o caută Aristotel de-a lungul cărților reunite sub titlul Metafizica, poate fi înțeleasă ca: (1) știința cauzelor și a principiilor prime; (2) știința substanței; (3) știința ființei ca fiind și a proprietăților per se ale acesteia, înțeleasă drept ontologie generală; (4) știința ființei divine, adică teologie, altfel spus, ontologie specială.

În această lucrare am argumentat că cea mai probabilă și cea mai convingătoare interpretare dintre cele enumerate mai sus este acea care susține că metafizica, numita de Filosof filosofie primă, are drept obiect de studiu ființa ca fiind și proprietățile ei proprii, cercetare care include sub acest aspect cercetarea ființei divinității.

Studiul acestei probleme l-am continuat în teza de disertație. Odată cu schimbarea cadrului cronologic - teza de disertație acoperă o mică parte, încercând să o încadreze pe cea mai reprezentativă, a gândirii scolastice - mi-am propus și o schimbare de atitudine. Lucrarea sub denumirea: "«De subiecto, natura, et methodo metaphysicae»: introducere în dezbaterea cu privire la statutul epistemic al metafizicii în filosofia medievală" are drept premisă principală, una care rămâne perfect valabilă și pentru tema de cercetare a cărei proiect îl apăr aici, este că ambiguitatea textelor aristotelice nu necesită neapărat o rezolvare, ci necesită o anumită formă de fructificare: problemele rămase deschise în textele aristotelice, ambiguitățile, golurile, contradicțiile, trebuie privite anume în caracterul lor problematic, și înțelese ca generatoare ale istoriei filosofiei.

Există, în tratatele aristotelice, anumite probleme, pe care le putem numi, folosind un termen, mai degrabă poetic, decât filosofic și tehnic, întrebuințat de Constantin Noica și amintit de Alexander Baumgarten - înrâuritoare, probleme generatoare de istorie a filosofiei.

Aceste probleme, deși își au originea în tratatele lui Aristotel, și au fost abordate, fără a fi soluționate, de către el, au devenit cu adevărat problematice datorită celor pe care îi putem numi "urmași" și "continuatori" ai lui Aristotel, fie că ne referim la acei continuatori direcți, precum urmașii Filosofului la conducerea Lyceum-ului, precum Teofrast, Straton; fie că ne referim la cei care l-au urmat pe Aristotel prin tradiția comentariilor: Alexandru de Afrodisia, Averroes, Albertus Magnus, Toma din Aquino, Duns Scotus. Anume comentatorilor le-a revenit rolul de a fi scos în evidență acele pasaje problematice ale corpusului de scrieri aristotelice, încercând să diminueze ambiguitățile, sau chiar contradicțiile tratatelor, cu scopul de a asigura unitatea întregului corpus, ceea ce, după părerea comentatorilor, nu a reușit să facă Filosoful însuși. În acest mod, acele pasaje problematice au devenit sursele unor dezbateri care au generat și au propulsat istoria filosofiei. Iar una dintre aceste probleme este cea cu privire la statutul de știință a metafizicii.

Prin urmare, în lucrarea despre care vorbeam mai sus m-am limitat doar la a enumera câteva pasaje din Metafizica pe care le-am considerat mai importante, toate gravitând în jurul unui singur punct focal - a întrebări funamentale: ce este metafizica în Metafizica?. Conținutul lucrării a constat în oferirea soluțiilor acestei probleme în comentariile lui Avicenna, Averroes, Toma din Aquino, Siger de Brabant, Duns Scotus și Jean Buridan. La finalul acestei lucrări am ajuns la anumite concluzii, care m-au determinat să continui cercetarea acestui subiect în direcția pe care o descriu aici.

În primul rând, la finele acelei cercetări am putut să conturez o linie de interpretare, mai mult sau mai puțin coerentă. Este vorba despre linia: (1) Aristotel - (2) Avicenna - (3) Toma din Aquino - (4) Siger de Brabant - (5) Ioannes Buridan - (6) Duns Scotus. Opiniile tuturor aceastor gânditori cu privire la caracterul de știință al metafizicii converg spre ideea prezentă în tratatul fondator conform căreia metafizica este știința ființei, fiecare propunând anumite diferențe specifice: (1) Aristotel - el este, cu sau fără intenție, "părintele" acestei probleme. El nu stabilește un răspuns clar în ceea ce privește natura metafizicii, ci lasă drept moștenire intelectuală numai locuri problematice, deschise, în tratate sale, pe care medievalii au știut să le valorifice; (2) Avicenna a susținut că s-a trezit din al său somn dogmatic atunci când a citit înr-un tex aparținând gânditorului al-Kindi că metafizica nu este neapărat o formă de teologie, și, pentru că teologia nu are nevoie de metafizică, a apărat ideea că preocuparea metafizicii este să trateze despre ființă așa cum este ea prezentă în toate ființările: în lucruri, în cauze, în principii, chiar și în Dumnezeu, care este una dintre problemele acestei științe; (3) Toma din Aquino și (4) Siger de Brabant au susținut idei întrucâtva similare, atât similare unul altuia, cât și cu tezele lui Avicenna rezumate mai sus - metafizica este știința ființei în calitate de ființă, ea nu se identifică cu teologia creștină, care diferă de aceasta în multiple privințe: una este speculativă, alta este revelată; una are scop cunoașterea, alta mântuirea; una este umană, alta este adevărul revelat; etc. Metafizica studiază toate cele ce ființează doar întrucât ființează și le descrie atributele cele mai proprii: unul și multiplul; act și potență; identitate și alteritate; etc. Toate lucrurile, chiar și cele mai nobile precum cauzele, principiile, Dumnezeu, binele, vor fi studiate numai astfel: întrucât sunt; comentariul lui Iohannes Buridan (5) acceptă, într-o anumită măsură, definiția de mai sus, însă operează cu o turnură lingvistică a metafizicii. Vorbim în acest sens despre gândirea lui Buridan care refuză să mai teoretizeze ontologii, și proprietăți ale ființei în favoarea analizei termenilor și a conotațiilor acestora. În interpretarea lui, metafizica devine știința despre termenul mental "ființă", iar proprietățile studiate în cadrul acestei științe, vor fi proprietăți ale termenului, și nu a obiectului; în fine, (4) Duns Scotus, ultimul nod al liniei despre care am vorbit în această lucrare, inaugurează transcendentalizarea metafizicii - metafizica este, conform interpretării scotiste, știința transcendentă, care studiază conceptele transcendente: Ființa, Unul, și mai ales - Dumnezeu în calitate de principiu care asigură unitatea demersului metafizic și univocitatea (opusă plurivocității ființei la Aristotel) ființei, a cărei sursă este Dumnezeu. În acest context opinia lui Duns Scotus joacă un rol deosebit - ea vehiculează o teză anti-aristotelică, anume univocitatea ființei. În cercetarea anterioară, exprimată în teza de licență, am susținut că natura și necesitatea metafizicii rezultă din premisa ei fundamentală care susține că ființa are cel puțin zece sensuri. Duns Scotus pare să contrazică anume această teză, astfel impunând o modificare în interiorul acestei științe. Anume această modificare mă interesează să o aprofundez în viitoarea cercetare. Odată deschisă această direcție de către Duns Scotus, pe ea vor păși, la început timid, iar ulterior din ce în ce tot mai sigur, primii scotiști, studenții celui mai subtil doctor, apoi, mult mai sigur, personaje marcante precum Francisco Suarez, metafizicienii școlii lui Wolf și Baumgarten, de la care va învăța Immanuel Kant.

În fine, dacă există "golul dintre Scotus și Suarez" și "acest gol e încă universal, căci zecile de comentarii și critici ale temei din această epocă așteaptă un editor pentru a reintra în circuit", atunci cu atât mai mult este necesară o lucrare temeinică dedicată acestui gânditor, una care va fi fidelă istoric și filologic, care nu va decontextualiza, ci din contra, va sesiza punctele în care Duns Scotus a fost înrâurit, și cele în care el însuși a înrâurit veacuri, pregătind astfel terenul propice pentru cercetările care vor umple acel gol.

În concluzie, motivul principal pentru care vreau să studiez obiectul (subiectul), natura și metoda metafizicii în Comentariul lui Duns Scotus asupra tratatului aristotelic Metafizica este de a putea înțelege caracterul antimetafizic al filosofiei contemporane, născut în gândirea lui Immanuel Kant, și care atinge unul dintre punctele maxime în gândirea lui Martin Heidegger.

Tema de cercetare - formulată inițial în termenii cei mai generali, pentru a oferi o primă determinare a subiectului investigației - este Comentariul lui Duns Scotus asupra tratatului lui Aristotel, Metafizica. Într-o formă mai precisă, tema acestei cercetări va fi explicitarea conceptul metafizicii, așa cum apare acesta în opera lui Duns Scotus, ceea ce înseamnă explicitarea sensului termenului "metafizica" în calitate de știință, subordonată concepției medievale a științificității, reflectată în gândirea lui Duns Scotus. Mai degrabă decât să ofere o expunere a concepției metafizice scotiste, această cercetare va încerca să analizeze particularitățile conceptului metafizicii, configurate în comentariul asupra tratatul aristotelic. Rezumând cele spuse mai sus într-o formă cât mai succintă, tema cercetării, a cărei proiect îl propun aici, este obiectul (subiectul), natura și metoda metafizicii în Comentariul lui Duns Scotus asupra tratatului aristotelic Metafizica.

* * *

Sintetizând cele spuse anterior, îmi permit să cred că cercetarea proiectată aici are caracterul de a fi o cercetare fundamentală. În opinia mea, această cercetare, odată realizată, va putea aduce o contribuție substanțială în cele trei domenii în care se integrează: istoria filosofiei; istoria sistemelor metafizice; studiile medievale. În cadrul primelor două, concluziile de la finele acestei cercetări vor clarifica care a fost acea dinamică teoretică și intelectuală care a dus la apariția filosofiei contemporane anume în forma în care o știm. În cadrul celei de-a treia - ele vor arunca o lumină asupra unei perioade considerate ca fiind întunecată, necunoscută, oferind astfel un remediu ce va respinge niște erori grave: că istoria intelectuală este (doar) istoria geniilor, precum Aristotel, Kant, Heidegger; a unor genii care există atemporal; care apar aproape misterios și inexplicabil; care nu au vreo relație cu contextul lor cultural, intelectual, etc.; că între aparițiile geniilor nu se găsește nimic demn de a fi studiat; că progresul în istoria intelectuală se face doar prin salturi, adică prin revoluții - eventual, copernicane - care intervin la anumite intervale de timp, iar caracterul lor este cvasi-inexplicabil. Toate aceste erori în plasa cărora au căzut multe cercetări de altfel demne de toate laudele, care pot fi identificate în multe studii care vizează metafizica, istoria filosofiei, pot fi îndreptate prin intermediul acestei cercetări care va completa golurile; va arata că între Aristotel și Kant a existat o dinamică foarte bogată a ideilor, un mediu complex în care ideile au fost dezvoltate, regândite, reformulate, astfel încât să permită apariția celor care au făcut progrese "tectonice" în această istorie.