/recenzie/ Ce este filosofia? (I): Roger-Pol DROIT „Filosofia pe înțelesul fiicei mele”

Este vorba aici despre avantajul de a avea un job îndepărtat de așa-zisul Turn de Fildeș în care zice-se că s-a retras filosofia. Așadar, vreo lună în urmă, în timpul pauzei de masă, eram trei colegi într-o sală, și aveam o cea mai simplă conversație colegială: de unde ești?, ești student? - da; student la ce? - la Filosofie, am răspuns, iar după asta a urmat lovitura - "Da' ce-nseamnă fizolofia asta, că eu nu știu, nu prea am făcut școală, ce-nseamnă?"

Sunt sigur că știți senzația. Acea senzație când cineva te întreabă care e cartea ta preferată; sau care e filmul preferat; sau trupa; sau te întreabă să spui ceva despre tine; să enumeri cinci calități ale tale, etc. - când simți că ai uitat tot ce-ai știut vreodată, toate numele și toate denumirile, de parcă ai și uitat cum să vorbești. Când simți cum în mintea ta se adâncește un abis, și doar o frază îți sună în minte, așa cum răsună un clopot de catedrală într-o dimineață de duminică (și în care clopot, cum se zice, dă un surd,) - eu nu știu.

Fusese a doua oară în viața mea când mi s-a pus această întrebare de către o persoană cât se poate de îndepărtată de filosofie, și a doua oară în viață când mi-am pus problema: cu ce, Înalte Ceruri!, m-am ocupat eu toți acești ani la facultate dacă nu sunt în stare să răspund la o întrebare atât de simplă, fără a mă da în intelectualisme care sună pompos dar nu lămuresc nimic...

... am plecat bou și m-am întors vacă...

Exact ca acel personaj din acea poveste veche, care a plecat din sat să studieze, la oraș, și a venit în vacanță în vizită la părinți. Au stat cât au stat la masă, și tatăl l-a invitat pe fiul său studios să-l ajute cu treburile prin gospodărie. La care fiul îi tot spune că nu, că vezi tu, tată, el e cu studiile, cu cărțile, el nu mai are treabă cu truda, cu muncitul pământului, și tot vorbind așa, el calcă într-o greblă, și încasează o coadă de-aia drept în chipu' lui de intelectual. Eh, Dumnezeu nu bate cu bățu', ei bine, decât poate uneori.

Iată deci coada mea de greblă - "ce este filosofia" - a o explica unui om care nu a stat alături de mine în bancă la cursurile de la Facultatea de Filosofie. E testul perfect, pe care l-am picat. Cu atât mai mult m-a durut, cu cât de tare mi-au răsunat în memorie acele cuvinte ale Magistrului pe care le-am pus drept prefață la acest ... blog ...: "Dacă nu există o clipă de înțelegere, când ai putut măcar repeta tot ce ai auzit folosind cu totul și cu totul alte cuvinte decât cele care oricum ți-au intrat în ureche, la ce bun să asculți?". Și-ntradevăr, la ce bun ...

Testul - desigur, unul din multele - înțelegerii este capacitatea de a explica altuia. Așa zicea, pe vremuri, Aristotel, și este condamnat să o tot repete în continuare, prin edițiile cărților lui. Așa că, dacă e să-l credem de simpaticul nostru grec, dacă nu poți explica ceva unei alte persoane, ar fi cazul să te întrebi tu însuți (adică, eu însumi) dacă într-adevăr ai înțeles acel lucru.

Acesta a fost momentul în care mi-am amintit că am la mine această carte - "Filosofia pe înțelesul fiicei mele" - și că neapărat trebuie să o citesc. Și cât mai repede.

Pornind de la această poveste se poate, totuși, vorbi despre o trăsătură importantă, chiar definitorie aș spune, a filosofiei. Chiar dacă nu am spus încă ce este ea, pot spune cum este. Dacă la capătul unui parcurs de cercetare, un chimist, sau un biolog, să zicem, își dă seama că nu mai știe ce a tot studiat și a tot cercetat, cel mai probabil este valabilă una din trei: sau are în față o problemă foarte grea, sau e un chimist sau un biolog nu tocmai bun, sau ambele. Dacă unul ocupat cu filosofia înțelege că nu știe nimic - ei bine - nu e chiar o problemă atât de mare: tocmai asta ar putea să-i (re)aprindă pasiunea și interesul, care să-l facă să studieze și să "cerceteze" mai mult. Totuși, să nu uităm că filosofia a fost fondată de unul care susținea sus și tare că singurul lucru pe care îl știe este că nu știe nimic. 

Sau așa, sau avem de a face cu un tip care nu tocmai se pricepe. Sau ambele, de ce nu.

Ce este, așadar, filosofia?

Pierre Hadot argumenta că filosofia (antică) este un mod de viață; este o alegere, a unui mod de viață; o opțiune existențială - un cod de comportament; o axă de valori; un angajament în fața unor idealuri; o formă de terapie, în egală măsură; un leac împotriva fricilor; o disciplină, care implica totul - de la ce cărți trebuie citite, până la regimul alimentar.

De la Martin Heidegger am citit unul dintre cele mai dragi mie răspunsuri la această întrebare: "Novalis spunea cândva, într-un fragment « Filosofia este de fapt dor de casă, o nevoie de a fi pretutindeni acasă». O definiție stranie, romantică desigur. [...] Filosofia poate fi înțeleasă astfel numai dacă noi, cei care filozofăm, nu suntem nicăieri acasă.". Filosofia, spunea și o va spune Heidegger, este filosofarea. Însă, da, recunosc, această definiție nu explică nimic. O să revin (poate) la acest răspuns altă dată. Acum însă - Roger-Pol Droit.

Dedicată "Tuturor celor care-și pun întrebări și nu se mulțumesc cu răspunsuri", această carte, de-a lungul a 90 de pagini (în format micuț cu litere mari, de aceea i-am zis mai sus cărticică), redă un dialog dintre tatăl specialist în filosofie și fiica acestuia - Marie, "la cei șaisprezece ani ai săi".

Scopul declarat al acestei cărți este să ofere "tinerilor începători o idee pe cât posibil justă și accesibilă despre ceea ce se numește «filosofie», despre unitatea și diversitatea ei", de aceea, dacă ar fi fost scrisă în antichitatea târzie, sau în zorii Evului Mediu, am fi numit-o protreptic - un tip de text care are drept scop introducerea în și îndemnarea către studiul unui domeniu, aici - al filosofiei. Un astfel de protreptic asemănător este, de exemplu, Cartea despre măr și moarte.

Așadar, filosofia! Primul lucru pe care autorul îl spune despre filosofie este că ea "nu poate fi explicată într-o frază", însă, vom trece peste asta, pentru că tocmai aceasta autorul o va face în continuare. Și va oferi câteva fraze prin care spune "ce este deci filosofia"

După ce spune că a face filosofie este o activitate, i se adresează cea mai corectă întrebare - "ce faci atunci când faci filosofie?" - "Cauți să cunoști adevărul", îi spune autorul, astfel oferind primul răspuns - "filosofia este o activitate care caută adevărul", însă nu îl caută oriunde, ci "filosofii caută adevărul anume în domeniul ideilor", ceea ce înseamnă că filosoful nu se ocupă de lucruri, ci de ideile acelor lucruri: conform exemplului autorului - nu de justiție, ca un avocat sau un judecător, ci de ideea de dreptate. Abia acum avem primul răspuns complet - filosofia este căutarea adevărului în domeniul ideilor.

Mai departe, "Filosofia este o activitate critică", care constă în "testarea ideilor noastre, punerea lor la încercare pentru a le tria", "ea se sforțează, de asemenea, să înlăture ideile false. Ea caută să le detecteze pentru a le împiedica să dăuneze". Și le face pe toate acestea numai și numai în slujba vieții. Pentru că dacă este adevărat că "ideile comandă acțiunile, modurile de a trăi, comportamentele", atunci filosofia este esențială "pentru a trăi". În total acord cu aceasta, într-o conferință publică un profesor de filosofie din Capitală amintea că Napoleon a insistat ca tinerilor să le fie predată filosofia, ba chiar și să dea și BAC-ul la filosofie, totul pentru că tânărul elev de astăzi, este alegătorul de mâine, iar un alegător trebuie să poată să opteze pentru una dintre diferitele oferte ale diferitelor partide politice. Și pentru asta el trebuie să știe să compare, să discearnă, și să se pronunțe pentru o anume idee, în detrimentul alteia. Și tocmai asta se învață la filosofie. Când îți vin în față două partide politice și îți propun politici total opuse unele altora, și ambele îți spun că vor „binele țării și a societății”, tu, eu, el, ea, noi - alegătorii - trebuie să ne întrebăm: ce este binele? ce este țara? Pentru că dacă prin „bine” înțelegem în primul rând un PIB înalt, o economie concurențială - atunci acțiunile politice vor fi unele. Iar dacă prin „bine” înțelegem bunăstarea fiecărui cetățean în parte - acțiunile vor fi altele. Asta înseamnă a căuta adevărul în ideile lucrurilor. 

"Filosofia este o activitate a spiritului ce se raportează la idei și la căutarea adevărului. Am văzut că aceste idei pot modifica existența noastră. În sfârșit, am observat că totul începe, în reflecția filosofică, cu o mirare, care creează, mai întâi, un fel de destabilizare. Acest șoc declanșează căutarea adevărului" - iată formularea finală, sintetică, la care ajung tatăl cu fiica sa, în dialogul pe care-l au despre filosofie.

Este oare un răspuns mulțumitor? Cu siguranță nu este fals, nici greșit. Are un puternic accent platonico-aristotelic, ceea ce, nu este o problemă, din moment ce autorul singur spune că anume grecii "au inventat regulile jocului. Maniera de a pune întrebări proprie filosofiei o datorăm anume lor" și că "a face filosofie înseamnă a juca un joc grecesc".

Este oare un răspuns complet? - cred că nu. Când spui că filosofia este "știința" care caută adevărul în domeniul adevărului, mi se pare mie, că lași pe dinafara etica și estetica, care sunt discipline ale filosofiei, dar în care cu greu putem vorbi despre adevăr. Iar când spui că filosofia se preocupă nu cu lucrurile, ci cu ideile lucrurilor, s-ar putea să atragi priviri neplăcute de la cei ce susțin că filosofia trebuie să revină „către lucrurile însele”. 

Totuși consider că este un răspuns bun. L-aș fi putut folosi atunci când am încasat coada mea de greblă? Cu câteva explicații, cred că da.

***

Petrus Lombardus este un teolog medieval, Episcopul Parisului la un moment dat. El a scris o lucrare - Cartea Sentințelor - lucrare colosală, compusă din patru cărți în care a scris despre Dumnezeu-Trinitate; Creație; Întrupare și Mântuire și despre Sacramente. Ulterior, oricine dorea să fie numit doctor în Teologie trebuia să citească și să comenteze această lucrare. Întreaga castă a intelectualilor medievali, studenți, doctori ai Bisericii, profesori, cu toții știau această lucrare. Primele cuvinte cu care debutează acest monument literar sunt cele pe care le-am pus drept motto mai sus: "dorind să depunem în cămara Domnului, precum sărăcuța, câte ceva din sărăcia și din lipsurile noastre...". Ce zice aici Petrus Lombardus a fost interpretat și răs-interpretat de o mulțime de ori. Și zice un lucru minunat. Că în fața Trezoreriei Domnului, adică a Absolutului Abundenței, nu contează dacă ești sărăcuța (biata sărăcuță, cum au tradus francezii), sau cel mai mare dintre intelectualii Bisericii Catolice. Așa că nu mai este loc pentru aroganță și aere de superioritate. În fața Infinitului toți suntem nimeni.

Spun asta pentru că prea des filosofia tinde a fi elitistă, aproape aristocratică, rezervată doar unora, cum o spune și Roger-Pol Droit: "întrebări nemaipomenit de complicate, un vocabular enigmatic, cărți și chiar titluri de cărți pe care nu le înțelegem. Un univers aparte, rezervat câtorva specialiști rari, care sunt, probabil, extratereștri". E infinit de trist să fie așa. Nu trebuie să existe așa ceva. Dacă filosofia este într-adevăr atât de necesară și de importantă precum credem și susținem, ea trebuie să fie pentru toți: și pentru sărăcuță, și pentru Episcopul Parisului, pentru student și pentru Rector, pentru cel "cu facultate" și cel "fără facultate".